Naşul din Ungra

FORMAŢIA ZAN ● Chiar dacă mai are un an până să-şi ia buleti­nul, trupa ZAN, creată în 1995, s-a lăfăit deja în braţele unor artişti de soi.

Nicu Alifantis şi Relu Biţulescu se ştiu de mult, din stu­denţia marcată de turneele cu trupa Basorelief a ultimului. Scân­teia prieteniei, aprinsă încă de atunci, s-a "înflă­că­rat", profesional, aşa cum le stă bine unor artişti, o dată cu discul "Voiaj". "Iniţial, Nicu m-a rugat să-l ajut să pună la punct un concert – Galele 7 Abc – la Sala Palatului. Apoi lucrurile au decurs firesc, iar cu formaţia ZAN am colindat toată ţara. Mă bucură mereu starea care se degajă din piesele lui, o stare de bi­ne, de romantism. Mă fasci­nea­ză şi acum talentul de a acorda sublim textul, versu­rile la muzică. El este, ca ar­tist, cel mai aproape de sufletul meu", mărturiseşte Relu Biţulescu.

LOGODNĂ "LA SECRET". Cei doi şi-au consolidat prietenia nu doar în turnee, ci şi la... munte. "Bu­nul nostru amic Aurel Mi­tran avea o casă de vacanţă în Ungra, lângă Rupea. Acolo ne întâlneam în momente speciale şi nu numai. Ne plă­cea să evadăm din Bucureşti, la aer curat. Dădeam startul unor mese interminabile, la propriu şi la figurat. De Sărbători primeam cu colindul." Chiar şi într-un astfel de loc cei trei s-au confruntat cu pro­bleme de intimitate. "În Ungra s-au întâmplat o grămadă de lucruri frumoa­se, printre care, la un mo­ment dat, şi logodna lui Nicu. Pentru că voiam o slujbă care să ne marcheze emoţional, am căutat o bi­sericuţă prin zonă, unde voiam să fim doar noi în acele momente. Ei bine, a fost foarte greu, chiar am trezit suspiciuni de genul «De ce vreţi să fiţi singuri, ce ascundeţi? Veniţi la slujbă şi vă citim pentru logodnă». Până la urmă, după multă alergătură, am reuşit să ţi-nem slujba chiar la bise­ri­ca din sat. Cu Nicu m-am în­tâl­nit în faţa altarului, i-am fost naş. După ceremo­nie ne-am retras la vila lui Aurel şi am petrecut de au răsunat por­ţi­le, până di­mineaţa", a înche­iat Relu Biţulescu.

IMPREVIZIBILUL. Tot prin "Voiaj" s-au apropiat artistic Nicu Alifantis şi Virgil Popescu. "Regretatul Do­ru Căplescu a trebuit să ple­ce în Olanda. A fost exact pe­rioada în care Nicu se ho­tă­­râse să-şi facă o formaţie, aşa că m-a rugat pe mine să-l ajut cu orchestrarea unor pie­se. Colaborarea noastră a a­vut mai multe puncte culmi­nante: unul, poate cel mai important, acum doi ani, când Nicu a susţinut, cu ocazia îm­­plinirii a 52 de ani, un recital la Sala Mică a Teatrului Naţional. S-a numit Simpho­nicu, adică un joc de cu­vin­te între «Simfonic» şi «Nicu». M-am bucurat să dirijez acel concert unicat, în care el a dorit să apară în faţa pu­bli­cului însoţit doar de chitară şi de un cor de 24 de oameni în spate, ca fundal." Un ro­man­tic imprevizibil, aşa îl eti­che­tează Virgil Popescu pe Nicu Alifantis. Pentru că "poate avea nişte accente atât de dure, încât te surprin­de, te la­să fără glas. Dar pro­ba­bil că e logic: cu cât eşti mai sensibil şi mai ro­mantic, cu atât ie­şirea din starea asta blândă pare mai exagerată".

Mult mai zgârcit cu vorbele decât cu muzica, Sorin Voinea, un alt "compus mu­zical" din ZAN, s-a mulţumit să ne declare că "s-au făcut 15 ani de când cânt alături de Nicu. Asta înseamnă că mi-am petrecut cea mai creativă parte a vieţii cu el. Cum e el? Un om. Adevărat".