Tic-Tacul carierei

ELEFANTUL DIN CLUBUL DE JAZZ ● Unul dintre oamenii providenţiali în destinul artistic al lui Nicu Alifantis a fost Johnny Răducanu.

Se întâmpla în 1976. Cu câţi­va ani înainte, marele jazz­man îl convin­sese pe Viorel Păunescu, secretar de partid pe vremea aceea – şi res­ponsabil pe mai multe localuri – să deschidă un club select pe Bulevardul 6 Martie, într-un restaurant care se numea Tic-Tac.

NOSTALGIC ŞI TALENTAT. "Era plin de ţigănime, de mitocănime, se perindau pe acolo sute de Fane Spoitoru, tot gunoiul Bucureştiului – povesteşte jazzmanul. Reuşisem să fac din el cel mai căutat club din Bucureşti. Venea şi Nichita acolo, şi Breban, şi Sorin Dumitrescu, şi Eugen Barbu, şi Toma Caragiu…  Iar domnul Rosetti (patro­nul spiritual al Şcolii ro­mâneşti de lingvistică – n.r.), care mânca la Capşa, venea cu echipa lui de lingvişti de la Universitate ca să mă asculte pe mine. Dar maître d’hotel de la Capşa îi aducea mâncarea acolo… Şi ce mi-am zis eu? Ia să vină de la Cenaclul lui Păunescu toţi puştanii ăştia care cântă! Şi i-am adus. Cântau în pauza mea. Ve­neau, asistenţa selectă, în frunte cu Nichita, comenta, dezaproba şi uite-aşa erau desfiinţaţi, nu mai veneau. În afară de unul singur, care a venit şi a rămas acolo o iarnă întreagă. Era nostalgic, drăguţ, respectuos şi cu mare talent. Numele lui era Nicu Alifantis. De la mine şi-a început cariera".

E ciudat că "elefantul" a avut succes într-un club de jazz, deşi el cânta cu totul altceva. "Există o paralelă între calităţile produsului artistic, fie că e vorba de folclor, muzică uşoară, jazz sau orice – explică Johnny Ră­ducanu. E foarte important cum începi, dar mai departe fiecare îşi face de cap… Şi Nietzsche şi-a făcut când a spus că Dumnezeu a murit. Nu e cazul la Alifantis, vorbesc în principiu. Ce aş mai putea adăuga e că evoluţia lui nu s-a încheiat, e încă tânăr".

DOI BRĂILENI FRUMOŞI
Amândoi s-au născut în Brăila şi amândoi o evocă tandru. "Bunicii mei, străbunicii mei au fost de aici, au cântat aici – spune Johnny Răducanu. Neamul meu a fost de lăutari geniali, care au ajuns să plece tocmai la Sankt Petersburg, să-i cânte Ţarului… Mergeau cu săniile de la Brăila la Petersburg!". Iar Nicu Alifantis: "Se pot uita oare iernile de basm când zăpada era mai mare decât casa, încât coborai cu sania de pe acoperiş? Sau haitele de lupi ce atacau oraşul în iernile cumplite, şi militarii ce-i întâmpinau cu focuri de puşcă? A fost atât de frumos!"...

MASA LUI EUGEN BARBU ŞI VORBELE LUI GHEORGHE DINICĂ
Tic-Tacul lui Johnny Răducanu devenise, dintr-o cloacă de cartier, cel mai select loc de cultură, dar şi un loc în care mişunau securiştii "însoţitori". Nichita chiar i se plângea, la un moment dat, lui Johnny, că securistul lui e mai bine îmbrăcat decât al său. Aflăm în cartea lui Ciprian Chirvasiu, "Destine fără noi", cam care era contextul în care a venit acolo, ca într-o groapă cu lei, Nicu Alifantis: "Erau două mese: a noastră şi a lor – relatează Johnny Răducanu. În capul mesei lor şedea Eugen Barbu. Vadim îi ţinea paltonul… Dinu Săraru îşi lansa cartea la noi şi o sărbătorea. Domnule, era exact ca în Caragiale! Gheorghe Dinică bea, se ducea la Eugen Barbu şi îi spunea: «Bă, boule!», sau «Bă, capră!». Avea Dinică o faţă că nu putea nimeni să-i facă nimic. Iar în momentele astea Adrian Păunescu se furişa şi ieşea… Începuseră să vină acolo personalităţi din corpul diplomatic, miniştri, ambasadorul Americii, şi bulevardul era plin de limuzine. Tipul şi fata de la garderobă, ca şi ăla de afară, erau ofiţeri de Securitate."

UN GEST MĂRUNT, DAR MARE
Ştefan Popa Popa’s se cunoaşte cu Nicu Alifantis de vreo 35 de ani. Îl consideră în egală măsură un mare artist şi un mare om. "Îşi dă şi haina de pe el. Ţin minte că odată eram în Bucureşti, fusesem la o emisiune tv, şi trebuia să ajung repede la gară. Mălăele îmi promisese că mă duce el, cu maşina, dar s-a întâmplat că şi el trebuia să meargă urgent în altă parte. Atunci Nicu i-a smuls cheile de la maşină din mână şi a spus: «Hai, că-l duc eu pe Ştefan şi-ţi aduc cheile înapoi.» Mi s-a părut un gest extraordinar" – povesteşte caricaturistul.