Rugă şi vindecare la Radu Vodă

Există un loc în Bucureşti în care ţi se pare că timpul s-a oprit pe loc. În apropierea Bisericii Bucur, atât de cunoscut lăcaş de cult, se ridică maiestoasă Mănăstirea "Radu Vodă", o comoară pe care bucureştenii ar trebui să o preţuiască la adevărata ei valoare.

Păşind pe Strada Radu Vodă, printre maşini şi oameni grăbiţi, descoperi un drum între două coline, intrarea în sfântul lăcaş, iar peste drum, Biserica Bucur, o bijuterie ce-ţi dovedeşte că Bucureştiul a fost într-adevăr un oraş binecuvântat. Plânge toamna după frunzele ce cad din copacii abia atinşi de razele de soare şi de vântul subţire, iar oamenii uită pentru ceva vreme de greutăţile vieţii, se reculeg şi se roagă pentru ceea ce sufletele lor simt că au mare nevoie. Aproape fără să te mai întrebi de ce, mâna ta face semnul crucii, iar sfiala te cuprinde, pentru că te afli într-un loc unde altădată patriarhi, episcopi şi voievozi au sfinţit cu paşii lor cărarea spre biserica mănăstirii. S-au împlinit anul acesta 441 de ani de la ctitorirea acestui aşezământ ce poartă hramul Sfintei Treimi. Istoria acestei minuni arhitecturale aşezate în centrul Capitalei, pe malul Dâmboviţei, învecinându-se cu Dealul Patriarhiei, este lungă şi plină de evenimente. Arhimandritul Nectarie Şofelea, stareţul Mănăstirii "Radu Vodă", ne-a călăuzit în călătoria noastră spre începuturile ctitoririi acestui sfânt lăcaş. E drept că am avut şi binecuvântarea Presfinţitului Episcop Vicar Varsanufie Prahoveanul, de aceea ne-am simţit cu atât mai recunoscători.

"Mănăstirea a fost construită în 1568, de Alexandru al II-lea Mircea Voievod alături de doamna sa, Ecaterina, pentru a mulţumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta pe care a dus-o aici cu Vintilă Vodă, care dorea ocuparea tronului Ţării Româneşti. Construcţia a fost ridicată pe vatra unui schit mai vechi, din lemn, ce data din vremea domniei lui Mihnea cel Rău, 1508-1509.  După moartea lui Alexandru al II-lea Mircea Voievod i-a urmat Mihnea Turcitul la tron, denumit astfel pentru că a trecut la mahomedanism de frică să nu fie omorât de turci. Mănăstirea a primit de la voievod multe sate, bălţi de peşte, vii, prăvălii. De asemenea, au fost construite atât chilii în jurul mănăstirii, cât şi o clădire specială, pentru ca oaspeţii sosiţi aici să găsească un răgaz de curăţire sufletească şi fizică. La vremea întemeierii, lăcaşul purta numele Sfânta Troiţă. Aici se înfiinţează cea dintâi bibliotecă, însă vremurile tulburi şi frământate nu dau răgaz domnitorilor să se îngrijească de aceste aşezăminte aşa cum se cuvine. Ţara trecea prin momente grele, la fel şi aşezămintele mănăstireşti, pe de o parte, marcate din dorinţa noului voievod, Mihai Viteazul, de a uni toţi românii într-o singură ţară, pe de altă parte, lovindu-se de încăpăţânarea Imperiului Otoman, care vedea în Ţara Românească o inepuizabilă sursă de venit. Mănăstirea era râvnită datorită locului înalt pe care era construită. Sinan Paşa şi-a stabilit reşedinţa aici şi a fortificat mănăstirea şi zidul cimitirului, întărindu-le cu valuri de pământ, bastioane şi trunchiuri de stejar. Victoria marelui voievod Mihai Viteazul din octombrie 1595, de la Târgovişte, îl sileşte pe Sinan Paşa să se retragă din faţa armatelor biruitoare ale creştinilor. Toate fortificaţiile şi chiar Mănăstirea Sfânta Troiţă au fost făcute una cu pământul în vârtejul acelor vremuri de restrişte. Incendiile şi jafurile s-au ţinut lanţ. Timp de câteva decenii, frământările şi desele schimbări ale domnitorilor pe tronul Ţării Româneşti nu le-au lăsat acestora răgazul necesar pentru refacerea marii mănăstiri. Totuşi, de rezidirea mănăstirii s-a ocupat Radu Vodă Mihnea, alături de călugării atoniţi ai Mănăstirii Iviron, a studiat la Padova, împreună cu viitorul Patriarh al Constantinopolului Kiril Lukaris, care va şi sfinţi biserica mănstirii în 1614. Poate tocmai pentru că mănăstirea a înflorit sub domnia sa, ea şi-a luat numele Radu Vodă. Fiecare domnitor şi-a pus amprenta într-un fel sau altul, pridvorul din perioada brâncovenească stând mărturie pentru acest lucru 100 de ani mai târziu. Perioada fanariotă, 1716-1821, rămâne o pată întunecată în istoria mănăstirii. Multe bunuri au fost pur şi simplu luate de fanarioţi şi trimise spre alte ţări. Mănăstirea a avut perioade de înflorire, dar şi de stagnare, de declin, a ajuns chiar până la ruină. Desele cutremure au şubrezit întreaga incintă.

În 1864 are loc secularizarea averilor mănăstireşti, iar călugării greci părăsesc mănăstirea, ducând cu ei tot ceea ce au putut lua, odoare, icoane, argintărie, cărţi vechi, obiecte de cult. În 1875, Titu Maiorescu, ministru al Cultelor pe atunci, aruncă în aer zidurile mănăstirii, iar mai târziu, la 1893, se construieşte clădirea Seminarului Teologic, ce adăposteşte sălile de curs şi internatul. În perioada modernă, cel care devine un al doilea ctitor al Mănăstirii "Radu Vodă", Patriarhul Iustinian Marina, s-a ocupat cu devotament de reconstrucţia lăcaşului. De asemenea, Patriarhul Teoctist a reactivat-o şi s-a îngrijit îndeaproape de sporul duhovnicesc.

Astăzi, Presfinţitul Episcop Vicar Varsanufie Prahoveanul, primul ei stareţ de la reactivarea mănăstirii, se osteneşte să dea strălucire acestui loc prin slujbele săvârşite după tipicul monahal", spune stareţul Mănăstirii "Radu Vodă", Nectarie Şofelea.

Slujbele se ţin zilnic după tipic atonit şi sunt mereu completate de sfaturile duhovniceşti oferite cu generozitate de preoţii locului. Obştea numără 14 vieţuitori, majoritatea tineri, păstoriţi de Precuviosul Părinte Arhimandrit Nectarie Şofelea. Ei îngrijesc frumuseţea locului şi trudesc cu râvnă pentru cele sfinte. Datorită acestei trude, sfântul lăcaş devine neîncăpător duminica şi la marile sărbători. Biblioteca Mănăstirii "Radu Vodă" s-a reamenajat în urmă cu câţiva ani la iniţiativa Preasfinţului Varsanufie, din darurile unor creştini care au vrut să ajute. Există astăzi aici peste 2.000 de volume periodice. Orice doritor are acces liber la raft, poate răsfoi orice carte pe care o simte de folos, o poate lua şi citi acasă chiar. Monahul care are ascultare la bibliotecă poate da lămuriri celui care simte că nu a înţeles. Liniştea mănăstirii te îmbie la rugăciune.

În anul 2002, sfântul lăcaş a primit în dar din Insula Eghina o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Nectarie. Aşezate într-o raclă de argint, din câte am aflat, acum este aurită, într-un frumos baldachin, moaştele Sfântului Nectarie au făcut multe vindecări şi au împlinit multe dorinţe. Mulţi vin la Sfântul Nectarie şi, cu ultimele puteri, îl roagă de însănătoşire grabnică. Însă numai rugăciunea adevărată, rostită din adâncul inimii, vindecă orice suferinţă, oricât ar fi de cumplită. Minunile au loc pentru ei, se vindecă şi povestesc altora, care vin la rându-le să se roage. Şi acestea sunt tot minuni...

Slujitor şi povăţuitor de suflete
Sfântul Ierarh Nectarie s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din părinţi săraci, foarte evlavioşi. A primit numele Anastasie la botez şi o aleasă educaţie creştinească. La Constantinopol studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La 20 de ani, tânărul Anastasie ajunge pe Insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Primeşte tunderea monahicească la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, primeşte numele de Nectarie. Ajunge secretar al Patriarhiei, predicator la Biserica "Sfântul Nicolae" din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete. Are răbdare, smerenie şi blândeţe. Va construi între anii 1904 şi 1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o mănăstire de călugăriţe în Insula Eghina. Mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui, mai ales după primul razboi mondial. Cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni şi revărsa în jurul lui pace, bucurie şi lumină, mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Multe calomnii şi vorbe rele a răbdat Sfântul. Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în Insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Rabdă cu tărie boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă, care are loc la 8 noiembrie 1920. După 20 de ani, trupul său este găsit întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din ortodoxia grecească.

Seminarul Teologic
La miazănoapte de biserică se păstrează turnul-clopotniţă, ultimul vestigiu al puternicei incinte mănăstireşti de altădată. Vremurile nu l-au cruţat (deasupra intrării dinspre sud o inscripţie aminteşte că, după marele cutremur din 1802, era într-o stare "vrednică de plâns"). Clopotniţa, a două clădire ca vechime după biserică, socotită drept cel mai frumos turn din Capitală, a fost înălţată din nou după cutremurul din 1802, după ce mai suferise avarii grave în urma cutremurelor din secolul al XVIII-lea. Biserica este restaurată arhitectural în vremea acestuia şi repictată în stil bizantin, între 1974 şi 1977, de binecunoscutul arhimandrit Sofian Boghiu şi de V. Caraman, împreună cu cele opt ajutoare ale lor.

Între 1839 şi 1847, aici va funcţiona Seminarul Mitropoliei, iar la un moment dat chiar şi Liceul Francez, însă doar pentru o scurtă perioadă. Clădirile Seminarului Teologic, ce se ridicau pe colină, la sud de biserică, datează din 1893 şi au fost construite prin grija lui Ion Scorţeanu şi a surorii sale Maria Schiopescu, ca Internat Teologic. Piatra de temelie a noii clădiri a Seminarului "Nifon Mitropolitul" a fost pusă la 25 ianuarie 2002.