Regal actoricesc

Despre măreţul Radu Beligan s-au scris multe… Cronicile i-au atestat valoarea, iar artiştii i-au conturat talentul.

Actorul din "Azilul de noapte", Radu Beligan, este Actorul suprem, delicat şi vulnerabil şi mai puternic decât moartea care-i dă târcoale, ucigându-i memoria


Scriitorul, prozatorul, dramaturgul şi academicianul român Dumitru Radu Popescu i-a atribuit lui Radu Beligan titulatura de lord. Mai mult, în revista Teatrului Naţional din Bucureşti, apărută în 2008, i-a dedicat maestrului o pagină de excepţie. Sub titlul "Sir Radu Beligan", creatorul realismului magic a completat portretul actorului în piesa "Azilul de Noapte": "În «Azilul de noapte». Cărunt, pudrat, ca o mască – o fiinţă fragilă, o pasăre, un cosaş citared, ţopăind, în final, spre propria-i extincţie; un rege – clovn pudrat, învelit într-un frac ponosit, alburiu – murdar, ca în propria sa piele răscoaptă, ca într-o jerpelită pătură de gală – umbra regelui de altădată şi umbra actorului de altădată.

EGALUL LOR. Radu Beligan, în «Azilul de noapte», stând pe cuptorul din biserica aceasta scufundată în fundul pământului, răvăşit şi fără speranţe, ca într-un sanctuar expirat, ne lasă să înţelegem că sacerdoţiul nu mai viază nici în amintirile sale! S-a dus trecutul falnicei Rusii, viitorul este o galaxie oarbă, iar prezentul nu iaşte decât o ultimă realitate iluzorie, îmbâcsită în damf de alcooluri ieftine. El, Actorul, care interpreta lumea, o imita, o recrea, o reinventa, care ajunsese să se cutremure de nebunia din Lear şi de nimicnicia vieţii din scena groparilor şi a înmormântării Ofeliei, el, Actorul, cu nume, şi-a pierdut numele şi a ajuns într-o grotă cu gunoaie beţive, să fie pus să măture, să se coboare, va să zică, din templul Artei în pubela sordidă, unde nişte declasaţi fuduli şi cârcotaşi să-l îndemne – pe el! – să ia târnul şi să măture. Căci îi venise rândul, fiind şi el nimic altceva decât egalul lor, un scăpătat cotropit de votcă!...

VIDUL. Da, câtă luciditate – atâta tragedie, nu?... Beligan stă pe cuptorul – pat – tron, ca un rege căzut, ca o pasăre fără aripi, cu mânecile – aripile fracului său de pasăre visătoare fleşcăite, ponosite… În jur, în sine, nimicul! Totuşi, orgoliul, mai înviind din cenuşă, îl împinge să nu se predea, să încerce să le arate acestor maiestuoase zdrenţe umane strălucirea geniului poeziei, energia artei!... Dar cutra de memorie îi vine de hac! Actorul (Beligan) parcă moare pentru prima oară spânzurat în aer – într-o tragică amnezie, toropit parcă de vidul nebuniei ce-l împiedică să-şi aducă aminte de lumina versurilor pe care le iubise cel mai mult! Picioarele i se înmoaie, prefigurând mersul bolnav sărit, din final, de pasăre hăcuită, de făptură ce curge ţopăind spre propria sa moarte, ca spre o izbăvire de propria sa ratare şi de sine…".