Atmosfera minunată

Sălile erau arhi­pline, iar Roşu şi Negru era printre puţinele trupe care apă­reau la televizor şi erau difuzate la radio.

Sălile erau arhi­pline, iar Roşu şi Negru era printre puţinele trupe care apă­reau la televizor şi erau difuzate la radio.

Chitaristul Ion Olteanu trăieşte acum în Su­e­­dia şi îşi amin­teşte cu plăcere de perioada petrecută împreună cu Roşu şi Negru. „La nici un an după armată, mort de oboseală, cu re­petiţii de şase ori pe săp­tămînă cu formaţia Iris (care avea un succes uriaş în Bu­cureşti, dar care nu făcuse nici măcar un turneu în ţară) şi un post de «montator-re­glor-testor» la Uzina Electomagnetică, au venit la mine acasă Liviu Tu­dan, Dorel Vintilă şi Dan Bă­dulescu (care era şi chitarist la acea vreme în formaţia Roşu şi Ne­gru) şi mi-au propus să fiu chitarist la ei şi să devin profesionist, adică să trăiesc numai din ce voi cîştiga din muzică. Tentaţia a fost aşa de mare, că am acceptat, cu toate că inima mea bătea pentru Iris. Era prin 1979“, ne-a povestit Ion Olteanu.

REPERTORIU. „În acea perioadă, Liviu reali­zase că o muzică de tip rock nu va intra decît foarte greu şi foarte rar pe posturile de ra­dio şi televiziune, aşa că începuse să compună niste cîn­tece simple, mai de mu­zică uşoară, să zicem, dar cu aco­mpaniament de rock“, spune Olteanu. „Textele erau şi ele pe linia care trebuia... «Al­fabetul nu e greu», «Co­pi­lul şi soarele», «Nufăr alb». Cu toate astea, în concert cîntam mult mai agresiv. Li­viu era un solist vocal foarte bun şi cîntam, pe lîngă piesele proprii, cîntece din repertoriul formaţiilor Deep Purple sau Ten Years After. Diferenţa dintre Roşu şi Negru şi celelalte formaţii era că Roşu şi Negru apărea la televizor şi era difuzată la radio, cu toate restricţiile acelei vremi“, povesteşte chitaristul.

UN BUN SHOWMAN. „Cam la un an după ve­nirea mea la Roşu şi Negru, bateristul formaţiei, Dorel Vintilă, a plecat să cînte în străinătate, unde se cîş­tiga mult mai bine. Cu aju­torul caracterului meu per­suasiv, am reuşit să-l con­ving pe Liviu să-l aducem la Roşu şi Negru pe Nelu Du­mi­trescu, toboşarul Iris. Cîteva luni mai tîrziu, Liviu nu mai rezista să-şi vadă cîntecele «măcelărite» de Bădulescu, obsedat la acea vreme de formaţia Sex Pistols. Imaginaţi-vă «Alfabetul nu e greu» cîntat de Dan în manieră Sex Pistols! Dan Bădulescu este înlocuit, prin urmare, cu Perin Boian din Timişoara, la acea vreme chitarist la formaţia Beta. După o vară la mare şi după o tentativă eşuată de plecare din ţară, pusă la cale împreună cu Boiţa (Perin) şi Nelu (Boiţa e singurul care reuşeşte şi pleacă în Germania), Nelu şi cu mine ne întoarcem la Iris“, îşi aminteşte Ion Olteanu.

„Lumea era avidă de rock şi pot să spun că sălile erau arhipline, iar atmosfera mi­nu­nată. Liviu Tudan a fost un bun showman, iar noi îl secondam cu succes. Ce vremuri!“, spune chitaristul.

CLUB A. În 1969, Roşu şi Negru au cîştigat premiul I pentru concepţie la prima ediţie a festivalului Club A. Emil Barbu „Mac“ Popescu, directorul de atunci al Club A, îşi aminteşte că, în 1969, s-a organizat un tur prin ţară pentru audierea unor for­maţii în vederea par­ti­cipării la primul festival al clubului. „Au fost şase zile de festival la Casa de Cultură a studenţilor «Grigore Preo­teasa». Erau o formaţie mai melodică, mai ritmată, mai modernă. Mi se păreau inventivi prin muzica lor. A fost o surpriză, pentru că era vremea cînd lumea era în con­tact permanent cu Phoe­nixul, cu alte formaţii, însă au reuşit să convingă juriul şi să obţină acest mare trofeu, care a însemnat ceva“, ne-a povestit Mac Popescu. În 1971, Roşu şi Negru a par­ti­­cipat şi la a doua ediţie a Fes­tivalului Club A, la Sala Pa­latului, care s-a dovedit ne­­în­căpătoare pentru public. „După ce s-a lan­sat, Roşu şi Negru a fost destul de mult chemată în spec­tacolele de te­leviziune. Uşor, uşor au în­ce­put să de­vină vedete ale mu­zicii şi ale televiziunii. În Roşu şi Negru se detaşau două mari perso­nalităţi: Li­viu Tudan şi Nancy Brandes. Aduceau o notă aparte. De obicei, e un singur lider. Aici erau doi lideri aflaţi în per­manenţă în prim-plan“, spune Popescu.