Cântec dulce-amar

Anii copilăriei şi ai adolescenţei au fost aspri, presăraţi cu greutăţi şi încercări.

Anii copilăriei şi ai adolescenţei au fost aspri, presăraţi cu greutăţi şi încercări.

Când po­ves­teşte despre primii ani ai vieţii, Sofia Vicoveanca trăieşte şi astăzi emoţiile copilăriei chinuite. Acest capitol a marcat-o profund, i-a accentuat sensibilitatea, dar a pregă­tit-o pentru a înfrunta obstacolele ce urmau.

REFUGIU. “Să lăsăm amarul la o parte”, spune Sofia, după ce aveam să vorbim cale lungă, de câteva ceasuri, despre începuturile vieţii sale. Sofia Vicoveanca, Sofia Micu, pe numele real, după soţ, a văzut lumina zilei la 23 septembrie 1941, la To­porăuţi, aproape de Cer­năuţi, acum Ucraina. Primii ani din viaţă au fost marcaţi de urgia războiului. Tatăl său, Gheorghe, a fost luat prizonier de ruşi, iar Sofia, pe atunci Fusa (“de la fus”, ne precizează dumneaei), după numele părinţilor, s-a refugiat împreună cu mama sa, Veronica, la Vicovu de Jos, în partea românească a Bucovinei. Înaintea sa, părinţii au mai avut doi băieţi, care au murit până într-un an, bolnavi de tuse convulsivă. “În timpul războiului tata a fost luat prizonier, şi toată bruma muncii a fost îngropată acolo, la Toporăuţi. Mama a venit cu mine la o soră de-a ei, la Vicovu de Sus-Bivolărie, unde am stat într-o cămă­ruţă, sperând că ne vom în­toarce la casa noastră. Dar Bucovina a fost ciuntită şi noi am rămas la Vicov. Copi­lăria mea a fost foarte tristă, dar am rămas cu amintirea tenacităţii mamei mele în acea perioadă.”

GREUTĂŢI. Părinţii săi, din oameni înstăriţi, cu pământ, casă frumoasă, prăvălie şi vite, au rămas fără nimic. După bunăstarea din Toporăuţi, a urmat să­răcia din Vicov: “Azi mun­ceam, mâine mâncam”. Veşti de la tatăl prizonier nu aveau. Mama sa a învăţat-o, de la vârstă fragedă, să coasă. I-a dat un petec de pânză, ac şi aţă şi i-a arătat meşteşugul, să coasă, să tivească, să facă găurele. “M-a învăţat să torc, să îm­pletesc. Şi acum cos şi ştiu să fac orice.” În acele vremuri grele, doar munca le-a scos la liman. Şi pentru că era înaltă şi harnică, mama a dat-o la şcoală la 6 ani. A tors o iarnă întreagă ca să cumpere tot ce-i trebuia. O altă amintire din acele timpuri, în care mamei încă i se spunea “refugiata” şi “văduva”, a devenit de neuitat: “A venit la şcoală o delegaţie şi ne-a decupat pozele regelui şi reginei de pe cărţi, iar mie-mi venea să plâng gândindu-mă la ce-o să zică mama, care se chinuise atât ca eu să am cartea… M-au făcut pionieră printre cei dintâi, eu fiind o elevă bună la învăţătură. Mi-au dat cravată şi, vrând să-i fac mamei o surpriză, m-am dus cu ea la gât, acasă, foarte mândră. Dar mama m-a certat şi mi-a zis să nu mai vin cu cotreanţa aia şi nu m-a crezut că am primit-o fiindcă învăţam bine”.

ZIDĂRIE. Patru ani mai târziu, părintele i s-a în­tors din prizonierat, şi ­fami­lia a început să-şi facă ­pro­pria casă la Vicovu de Jos. În­tre timp s-au născut cei­lalţi doi fraţi, mai întâi Io­ni­că, apoi Costică, iar mama trebuia să rămână cu ei, aşa că fetiţa devenise ajutor de nădejde al constructorilor. Era nevoie de apă, şi singura care putea să îndeplinească această dificilă misiune era Sofia, care abia împlinise 12 ani. “Aveam două găleţi imen­se, cu care căram apă de la fântâna fa­bricii de cherestea. Cu căl­dările pline ur­cam un deluşor abrupt. Dacă vărsam apă, tata mă făcea cu ou şi cu oţet, aşa că ajun­sesem să am bă­tături în pal­me, iar mâinile parcă îmi atâr­nau până la genunchi. Un vecin, care-şi făcea şi el casă, îi zicea tatei să mă mai lase, că-s o mână de copchilă.”

Faima de fată harnică i se dusese în tot satul: “Pe timp de vară, pe vremea prafului, eram mai tot timpul dusă la munca câmpului cu ziua şi nu ştiu de unde se zvonise că ştiu să cânt. Nici nu apucam să dau bine cu sapa, că mă şi rugau să le cânt, în schimb promiţân­du-mi să mă ajute la muncă. Nu mă lăsam mult rugată şi-i dădeam drumul la cântec şi nici nu-mi păsa că mă asculta cineva sau nu. Acasă nu prea puteam cânta, că tata venise din prizonierat cu o astenie nervoasă şi avea destule gânduri şi necazuri”.

CREDINŢĂ. După ce a terminat şapte ani de şcoală, tânăra Sofia a primit acordul părinţilor de a merge la Liceul Pedagogic din Rădăuţi. Dar, când s-a întors odată acasă, mama a luat-o cu binişorul şi i-a spus că are nevoie de ajutor pentru a-i creşte pe cei doi fraţi mai mici. “Mi-a promis că mă lasă anul următor să mă duc la ce şcoală vreau.” După ce a trecut anul, Sofia, care fusese foarte harnică, a primit învoire să meargă la nişte rude mai înstărite, la Satu Mare, lângă Rădăuţi. A fost primită foarte bine de o mătuşă, Domnica. “Îi dădeau lacrimile când îmi vedea palmele pline de bătături. M-a pus la regim, din care nu lipsea laptele proaspăt, şi mie mi se dădea cea mai bună mâncare. Mătuşa Domnica nu mă lăsa să pun mâna pe nimic şi abia am convins-o să mă lase să duc vitele la păscut. Cum mătuşa şi toate rudele făceau parte din rudele pocăiţilor, auzeam la întâlnirile lor cântându-se la clavecin. Nu-mi mai trebuia nimic, nici mâncare, numai să ascult muzica! Era atât de frumoasă, că am jurat să mă pocăiesc şi am procedat ca atare – mi-am tras băsmă­luţa până la jumătatea frunţii, mi-am dat drumul la tivul de la fustă şi mi-am umplut un caiet cu cântări. După câteva săptămâni, când m-am întors acasă, ma­ma s-a speriat. Dar eu am ţi­nut-o pe a mea. Asta era s-o bage pe mama în mor­mânt.” Când părinţii au văzut că nu-i de glumit cu fata, n-au ştiut ce să mai facă. Au vrut s-o ducă la mă­năstire la Suceviţa, însă au renunţat în cele din urmă. Totul a trecut când mama s-a îmbolnă­vit de supărare. “M-am speriat de-a binelea şi parcă mi s-au deschis ochii. Am avut un vis şi dimineaţa m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte. După rugăciune, cu su­fletul mai uşor, parcă scă­pa­tă de jurământ, am îngenuncheat lângă patul mamei şi i-am cerut iertare, săru­tân­du-i mâinile. Într-o săp­tă­mână s-a pus pe picioare.”

PLECAREA. Una dintre mătuşi, Saveta, care visase cândva să fugă de acasă şi să se facă artistă, şi-a pus speranţele în Sofia când a auzit-o cântând şi i-a spus că ar putea mânca o pâine bună datorită glasului. “Într-o zi, ne-am pornit noi două la Rădăuţi, ca să-l căutăm pe directorul adjunct al «Ansamblului Ciprian Porumbescu», deşi toată familia ştia că suntem la prăşit. La Rădăuţi am găsit-o pe soţia directorului, care ne-a spus că bărbatul probabil s-a rătăcit pe la o crâşmă, în oraş. Am plecat cu mătuşa în căutarea lui şi l-am găsit, dar n-am avut cu cine vorbi. Ne-am întors acasă, iar mă­tuşa a continuat să facă planuri.” A vorbit cu o altă rudă, din Suceava, care a chemat-o pe Sofia la ea. Mai greu a fost să-şi înduplece mama, însă în cele din urmă a plecat. “Odată ajunsă la mătuşa Severica, s-au făcut demersuri pentru o audiţie la Ansamblul «Ciprian Po­rum­bescu». Am nimerit într-o pauză. Dirijorul Dragoş Lu­can m-a luat de mână şi m-a dus într-o sală să mă asculte. Venisem cu melodii noi, auzite prin sat, şi am văzut că-l interesau mai mult decât glasul meu. Mi-au spus că n-au nici un post liber, dar că mă vor chema când se va ivi unul.” Chiar şi în aceste condiţii, mătuşa n-a lăsat-o să se întoarcă în sat şi trecea mereu pe la ansamblu, unde i s-a spus însă că Sofia nu are experienţă şi că din această cauză nu poate fi angajată. Dar mătuşa a luat legătura cu directorul Casei de Cultură din Iţcani, şi So­fiei i s-a propus să se pre­zinte la o brigadă satirică unde se şi cânta. Colegii de la Iţcani, oameni deosebiţi, o îndemnau să-şi găsească de lucru. Aşa a ajuns la topitoria de in şi cânepă, unde a fost repartizată la sectorul cel mai de jos, la paie, deşi directorul o avertizase că şi-ar putea pierde vocea din cauza condiţiilor. Mătuşa, care trecea în continuare pe la ansamblu, a ajuns într-o zi şi la Secţia Cultură, unde a povestit despre condiţiile în care lucra la topitorie nepoata ei.

CURAJOASĂ. “Era tocmai în perioada în care participasem la un festival de folclor, ajungând până la faza finală, pe ţară, ca artistă amatoare la Casa de Cultură Iţ­cani. Şeful de la Cultură a venit să vadă cum lucrez, dar, cum eram îmbrăcată acolo, nu m-a cunoscut. Eu am crezut însă că-i este ruşine să stea de vorbă cu mine. N-am rămas mult la fabrică, şase luni, pentru că am fost ad­mi­să apoi în rândul membrilor Ansamblului «Ciprian Po­rum­bescu» pe post de coristă.” În acelaşi an, 1959, în toam­nă, a intrat la Şcoala Populară de Artă, secţia Canto, iar după un an, la verificarea cunoş­tinţelor, a fost singura care şi-a ales un cântec popu­lar – Sună, co­drule, din frun­ză. “Şeful comisiei a şi ţâşnit de la masă când m-a auzit interpretân­du-l: «Iată so­lista, ce vă mai trebuie solişti?», le-a spus celor din ansamblu.” După aceea, Sofia a ajuns solistă vocală, însă fără a-şi neglija obligaţiile de coristă. Iar prima sa apariţie pe scenă cu orchestră a avut loc într-un loc drag, la Vicov.

DOUĂ MAME

Sofia Vicoveanca a avut în copilărie… două mame. După ce fraţii născuţi înaintea ei au murit, mama n-a ştiut că este din nou însărcinată. Însă, cum venea odată de la târg, o ţigancă a vrut să-i ghicească, dar femeia, foarte ­credincioasă, s-a ferit. Ţiganca n-a lăsat-o. I-a spus că este însărcinată şi va naşte o fată care o să-i moară dacă n-o va vinde într-o seară pe fereastră. “Dar o să fie şi n-o să fie a dumitale.” Urmărită de preziceri, mama şi-a dat seama că acestea se adeveresc. “M-am născut şi, până să fac 1 an, am dat şi eu în boala copiilor. Atunci, mama, de teamă să nu păţesc ceva, m-a luat şi m-a dus într-o casă părăsită, unde m-a dat pe un bănuţ Mariei lui ­Sofian. Nu ştiu dacă târgul m-a însănătoşit, dar eu am avut astfel două mame.” Peste ani, când a avut un spectacol cu Ansamblul “Ciprian Porumbescu” la Clit, în autobuzul cu care mergeau artiştii a intrat o femeie îmbrăcată modest şi a spus că a venit să-şi vadă fata, pe Sofia Vicoveanca: “Eram în spatele maşinii, îmi puneam costumul pentru scenă, iar vorbele ei m-au înfiorat. Mi-am amintit de mărturisirile mamei şi ne-am îmbrăţişat. Atunci mi-a spus: «Ştii că eşti şi fata mea?»“.