Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Adrian Păunescu - Ştefan Hruşcă. A fost o întâlnire menită să dăinuie, să nască una dintre cele mai emoţionante creaţii dedicate părinţilor: "Rugă pentru părinţi", dar şi a altor piese de capătâi ale muzicii folk.
Cu poetul Adrian Păunescu despre descoperirea şi colaborarea emoţionantă cu Ştefan Hruşcă.
Jurnalulul Naţional: Ştiu că în 1979 l-aţi descoperit pe Ştefan Hruşcă, aşa cum aţi descoperit şi multe alte mari talente româneşti. Cum s-a întâmplat?
Adrian Păunescu: Eram preşedintele unui juriu la Curtea de Argeş. S-au prezentat la concurs tineri din toată ţara. Curtea de Argeş avea o glorie specială între oraşele producătoare de evenimente culturale. Ne aflam în aşa-zisa perioadă a vidului cultural, când, după opinia unor sceleraţi lipsiţi de talent în toate epocile, România nu producea nimic. Ei bine, acest nimic avea o substanţă vie, şi la Galaţi, şi la Baia Mare, şi la Iaşi, şi la Timişoara, şi la Craiova, şi la Braşov, şi la Oradea, şi la Constanţa, şi la Slobozia, şi la Buzău, şi la Piteşti, şi la Râmnicu-Vâlcea, şi la Caracal, şi la Suceava, şi la Giurgiu, pretutindeni în România.
Acei huliţi activişti de partid şi culturali se băteau cu sărăcia şi cu dogma şi dădeau scenă relativ liberă valorilor. La Curtea de Argeş, într-o seară cu furtună, am ales, împreună cu întreg juriul, nume care aveau să confirme: Ileana Calinovi, Constantin Dragomir, Ştefan Hruşcă. E drept că, atunci, Ştefan a luat doar locul doi. Peste doi ani, însă, când mă aflam cu Cenaclul Flacăra la Borşa în Maramureş, la invitaţia puternicului şi inimosului primar Petru Roman (fost miner, împreună cu tatăl meu la Baia Borşa, Burloaia) am deschis, ca de obicei, scena, oamenilor de talent din zonă. Am selectat doi.
Excepţionala Doina Hotea şi excepţionalul Ştefan Hruşcă. Învăţători. I-am luat a doua zi, cu sprijinul primarului, în autocarul cu care începeam un nou turneu. La marginea localităţii, prin ploaie, o femeie ne-a oprit în mijlocul şoselei făcând semne disperate cu mâinile:
Citește pe Antena3.ro
"Acesta este autocarul cu domnul Adrian Păunescu? Domnule Păunescu, e cu dumneavoastră o fată, învăţătoarea Doina Hotea? Da. Coboară, Doino, că ţi s-au înecat părinţii în Iza". Şi superdotata Doina Hotea a coborât din autocar plângând şi destinul ei artistic s-a frânt, probabil, definitiv. Ştefan Hruşcă, însă, m-a însoţit câţiva ani buni. Am crezut în el ca într-un viitor mare artist şi el a devenit un real mare artist, un nume de referinţă al exprimării româneşti. Ce satisfacţie mai mare pentru un descoperitor de talente, decât această confirmare teribilă a vieţii?
Teatrul Naţional 2008?
5 mai parcă.
Da, 5 mai. Cum aţi primit gestul pe care l-a făcut Ştefan Hruşcă?
Cu emoţie şi recunoştinţă. Obişnuit cum sunt cu ingratitudinea celor pe care i-am lansat, nu mi-am revenit câteva zile din surpriza că Ştefan Hruşcă, omul căruia eu îi obţinusem şi organizasem primii ani de glorie, ca să nu mă refer neapărat, aici, la substratul literar al muzicii lui, îşi propusese cu hotărâre şi tandreţe să-mi organizeze acea seară magnifică şi glorioasă, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, insistând cu abnegaţie ca numai noi doi să realizăm spectacolul.
Extraordinarul colindător maramureşean nu şi-a uitat datoria către dascălul lui.
Împlinea 50 de ani şi a venit la Bucureşti să aprindem felinarele unei nopţi de basm, la Teatrul Naţional, în ciuda atitudinii ostile şi nedrepte a directorului Caramitru. Acestuia i se datorează şi izgonirea televiziunii din sală, în aşa fel încât, în afara unui film realizat pe furiş de fiica mea Ana Maria Păunescu, să nu existe niciodată probele triumfului în vremea noastră al lui Adrian Păunescu, mult demonizat de caramitrii epocii. În acel spectacol, Ştefan Hruşcă a mărturisit că e mândru să fi făcut parte din cea mai puternică şi nobilă mişcare culturală a ultimei jumătăţi de veac XX românesc.
Dar seara incredibilă de la Chişinău, din 2003, la care a participat şi Hruşcă?
Prezenţa, într-adevăr, neaşteptată a unei serii incredibile de nume mari a Cenaclului la Chişinău în august 2003, la concurenţă cu băutura gratuită pe care, împotriva mea, o dădea Voronin în tot oraşul, a fost, de asemenea, un semn de tandreţe a soliştilor către dirijorul lor, dar şi confirmarea vocaţiei lor pentru unitatea naţională.
Lista celor ce străbătuseră drumuri infernale, ca să ajungă pe scena Teatrului Verde, este una istorică: Fărcaşu, Şeicaru, Hruşcă, Maria Gheorghiu, Imre, Buică, Dr Dumitrescu, Andrei Păunescu, Noni Răzvan Ene, Adriana Margalina, Ionel Tănase. Dacă mai există resurse şi resorturi ale sensibilităţii istorice româneşti, în cei pe care i-am lansat de-a lungul deceniilor, în cultura ţării şi a lumii, înseamnă că 1 Decembrie 1918 va mai veni. Numai să pregătim bine ajunul acestei sărbători, ziua de 30 noiembrie a calendarului nostru fatal.
Inevitabil, ajungem la geniala "Rugă pentru părinţi". Cum l-aţi trezit şi i-aţi dictat-o?
Mă tem că simplificăm exagerat lucrurile. În afara activităţii lui pe scenă, Ştefan se arăta doritor şi să înveţe de la mine. Cu el şi cu Şeicaru, cu Mihail Stan şi cu Pittiş, cu Vintilă şi cu Socaciu, stăteam mai mult de vorbă, le propuneam texte şi făceam lecturi de filosofie şi istorie. Lui Ştefan i-am prezentat şi nişte cântece populare geniale din Bihor, culese şi cântate de marea cântăreaţă care era şi este Florica Duma.
Printr-un metabolism greoi ardelenesc, Hruşcă avea să le asimileze şi să le cânte, după un timp, transformându-le în substanţa unui disc personal. Cu aceeaşi dorinţă de a le oferi, nu numai roluri, ci şi dreptul la destin, le ceream tuturor să înveţe, să asimileze, de exemplu, cântecele naţionale şi să-şi sporească treptat gradul de reprezentativitate. Nu a fost uşor, la început. Era moda ca folkiştii să fie consideraţi cu atât mai buni cu cât nu îşi cântau decât propriile cântece.
Mai târziu, printr-un firesc proces de maturizare, talentaţii folkişti ai Generaţiei Hruşcă şi-au radicalizat unghiul de atac şi m-am bucurat să-i aud pe Marius Tucă şi pe Andrei Păunescu povestindu-mi că, la Vama Veche, de curând, Hruşcă, fără să-i ceară cineva aceasta, a cântat "Tu, Ardeal, tu, Ardeal", într-un adevărat triumf. În contextul apropierii lui sfielnice de mine, l-am invitat la sfârşit de iarnă şi început de primăvară la Sinaia să încercăm să rupem ritmul prea lent al dezvoltării lui artistice şi al impunerii lui în faţa publicului.
Într-una din numeroasele mele nopţi de nesomn creator acolo, l-am chemat din odaia unde se odihnea, specificându-i să ia şi chitara şi am scris pe nerăsuflate trei cântece. "Rugă pentru părinţi", "Întoarcerea ţăranului" şi "Sacra banalitate". Aşa că, nu în orice zi, nu în orice loc, nu oricine ar putea declara stare de graţie şi ar putea scrie Enigmatici şi cuminţi. Nici chiar eu nu mai pot recupera şi retrăi acea stare. El, cred, murmura ceva banal, în orice caz nu era o melodie spectaculoasă. Din acea melopee a izvorât o tulburătoare melodie sau, în orice caz, melodia potrivită pentru înlăcrimarea dedicată părinţilor.
Cum aţi scris "La nunta ta"?
Eram împreună cu Şeicaru şi Hruşcă, undeva, tot la Curtea de Argeş sau în apropiere. De data asta, eram invitaţii unor iubitori ai Cenaclului, într-o curte sau într-o casă şi am scris pe aceeaşi metrică "La nunta ta" pentru Ştefan şi "Antiprimăvara" pentru Vasile. Amândouă sunt cântece mari. Unii m-au întrebat cine e femeia care s-a măritat şi căreia îi cer eu voie să-i fiu colindător la nuntă. Nu era o femeie anume, era numai starea pe care mi-o dădea melodia colindătorului Ştefan. Aşa cum emoţionantă rămâne partitura muzicală a lui Şeicaru ca replică la marea iarnă din noi.
Un salut? Un mesaj? O dorinţă?
Aş spera ca, înainte de a încheia socotelile cu această lume, să scriu, împreună cu Ştefan Hruşcă, un mare cântec naţional. Nu mă tem de cuvinte. Dragostea de ţară este o fatalitate, nu o bravură. Poţi să nu fii, artistic, la înălţimea patriei, dar nu e nici o ruşine să o iubeşti, să o slujeşti şi să încerci să o cânţi, transformând-o în propria ta suferinţă de sprijin. Încă există dramă în România. Ascultându-i în timpul vieţii mele pe bătrânii ardeleni cântând "Dacă - am plecat, Ardealule, din tine,/ Nu-i vina noastră, iarăşi vom veni,/ N-am fost înfrânţi şi nu vom fi nici mâine,/ Când ceasul biruinţei va sosi", nu pot să nu mă gândesc la nevoia ca marii căuzaşi ai unităţii naţionale de mâine, cu Basarabia şi Bucovina de nord, în ecuaţia naţională, să aibe un cântec al lor care să-i înlăcrimeze şi să-i însufleţească. Hruşcă mi se pare un artist menit emoţiei artistice şi cântecului naţional.
