Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îmi aduc aminte de interviurile lui. De iubirea faţă de viaţă şi de sufletul pe care îl punea în fiecare amănunt…
Ştefan Iordache şi Florian Pittiş în "Bună seara, domnule Wilde!"
Spunea odată că dorul este amintirea unei stări de bine… sentimentul că te-ai îndepărtat de un loc ocrotitor şi dorinţa de a reveni acolo. Toate se leagă în chipuri, locuri şi întâmplări. Spunea că de la "Arturo Ui" i se trag toate. Descoperea jocul, bucuria şi chinul de a juca. Rămânea în teatru zi şi noapte. Dormea la Institut, nici nu mai pleca acasă. A fost Dumnezeiesc.
Mai spunea că femeia este totul: este asemeni pământului, este matca; ea duce viaţa mai departe. Domină totul şi toate. "Nu există fiinţă mai puternică decât femeia. Eu cred că ea este cea mai mare minune pe care a lăsat-o Dumnezeu pe Pământ."
Cu zâmbet. A vorbit chiar şi despre moarte "când moare un actor, moare o lume. Refuz să mă împac cu gândul şi aştept să se întoarcă cei mari: George Constantin, Amza Pellea, Emanoil Petruţ, George Cozorici, Constantin Rautcki, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Poldi Bălănuţă". N-a mai aşteptat. A plecat grăbit la ei.
Vreau să aduc aminte de o poezie scrisă special pentru maestru de Teodor Pâcă, intitulată "Scumpului Fănică cel Iordache":
"Vă las în valea acestei stinse plângeri/ Orice sfârşit vesteşte-un început/ Mă duc eu primul, sunt mai priceput/ Să pun din vreme şeile pe îngeri/ Zvântaţi c-un zâmbet aripile plânse,/ V-aştept la grajdurile de smarald. Nu vă grăbiţi!/ Încă-i amiaz’ şi cald,/ Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse./ Când veţi veni-n amurg sub înserare,/ Vom călări frumos prin Elizeu/ În cavalcadă pân’ la Dumnezeu,/ Descălecând la Tronu-i la picioare./ Ne-om prosterna cu frunţile alese,/ Pe lespedea de nouri luminoasă/ Cel mai voinic din noi va spune: Tată!/ Ţi s-au întors feciorii cu mirese./ Pe unde ne-ai trimis,/ A fost şi bine, a fost şi rău/ Pe drumul străbătut,/ Dar tot ce-ai scris să facem, am făcut/ Şi nu te-a dat nici unul de ruşine./ Acuma ne-am întors cu toţii: iată/ Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?/ Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse,/ V-aştept la grajdurile de smarald,/ Nu vă grăbiţi, de abia-i amiaz’ şi cald,/ Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse".
Apele ecranului. Poezia a fost scrisă la Cina, la o întâlnire chefuită a actorilor. Peste o vreme, după ce Ştefan s-a ridicat la Ceruri, omul acesta a recitat poezia la un Simpozion al doctorilor stomatologi ce-a avut loc la Teatrul Mic. Ce mult a fost iubit de oameni! Cât a iubit el oamenii!
Am găsit o cronică cinematografică semnată de preţioasa Magda Mihăilescu în 1979. O cronică în care vorbeşte despre jocul lui în film: "Îmi vine în minte titlul lui Hemingway când mă gândesc la ultimele roluri, două la număr, ale lui Ştefan Iordache. Mă refer la cele din «Ediţie specială» şi «Doctorul Poenaru». El, Actorul, se învăluie în cel mai antipatic cinism. Hăituieşte sentimentele, amână înţelegerea din încăpăţânare şi plăteşte pentru fiecare eroare. Ştie că va plăti, dar este prea orgolios să mărturisească. Această conştiinţă tragică, cu care cinematograful nu se poate lăuda prea des, tulbură apele ecranului, cele atât de înfrăţite cu placiditatea".
"Spunea că femeia este totul: este asemeni pământului, este matca; ea duce viaţa mai departe. Domină totul şi toate. Nu există fiinţă mai puternică decât femeia"
"Actorul ştie că va plăti, dar este prea orgolios să mărturisească. Această conştiinţă tragică, cu care cinematograful nu se poate lăuda prea des, tulbură apele ecranului"
