Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când am intrat în Institutul de Teatru, EL era acolo, student. Prima dată l-am văzut "alunecând" pe culoare.
Era îmbrăcat într-un costum de catifea raiată, bej deschis. Şi era leneş. O lene princiară, nobilă. Îţi atrăgea privirea. Emana energii doritoare de fericire. Părea timid, dar şi sălbatic, domina spaţiul.
Juca în "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită" de Berthold Brecht. A fost marea şansă a vieţii lui, pentru că, altfel, destinul lui cum oare s-ar fi scris? După acest rol a jucat "Ascensiunea lui Ştefan Iordache nu mai poate fi oprită". De astă dată-n viaţă. Şi după asta a fost Regele. Şi se comporta ca atare. Era stăpân la teatru, pe scenă, pe stradă, la clubul tinereţilor.
EXEMPLAR. Îl ţin minte la Roşia, un sat în care noi, studenţii, făceam "practică". Munceam la câmp şi-n pădure, ne îndrăgosteam dureros şi ne cunoşteam mai bine. Unii dintre noi se proiectează mai bine pe cerul amintirii. Ştefan dormea în iarbă. Mi-l aduc aminte trezit din somn de Sandu Siminică. Zâmbind blând, avea culori de miere şi soare de toamnă. Nu se supăra pe nimeni. De fapt, nimeni nu se supăra pe nimeni. Toată lumea, băieţi şi fete, simţea o atracţie spre EL, nu neapărat pe coordonate amoroase. Avea "ceva". Stârnea nelinişte în sufletul tău. EL nu făcea nimic să atragă, să cucerească. Oamenii veneau spre el. Era dintr-o specie rară… din când în când se mai trimite câte un asemenea exemplar şi pe pământ.
METAFIZICĂ. Avea puteri supranaturale. Când a jucat în "Fuga" de Bulgakov, toţi actorii mari şi mici şi-au dat măsura lor de sus datorită lui. Era o centrală atomică. Pe scenă era un suflu de beatitudine, ceva regăsit, pierdut şi iarăşi regăsit. Avea în el o muzică. Şi toţi cei din jur primeau această muzică divină, o prelucra fiecare după putere şi toţi deveneam conştienţi de valoare. Era singuratic şi, repet, sălbatic. Nu, mai bine zis "sălbăticiune" de pădure. Avea o metafizică stranie la nivelul sufletului. Ţi-era frică, nu ştiu cum. Că nu este la înălţime, când eşti lângă el, te temeai că n-ai jucat bine sau că l-ai supărat. Şi totuşi, transmitea aşa de multă iubire!
EXPRESIE. Hamletul lui Ştefan Iordache rămâne pentru mine alături de "Regele Lear" al lui Brook, lecţia de Shakespeare care m-a format, m-a marcat, m-a făcut înţeleaptă. Nu pot uita acel spectacol. Nu pot uita scena Mamă-fiu pe care o făcea lângă Gilda Marinescu – scenă pe care n-am mai văzut-o niciodată atât de adevărată, atât de dureroasă şi posibilă. Avea agilităţi de felină, poate de asta iubea aşa de mult pisicile. Avea expresie în corp şi mai ales în mâini. Trebuia să mă duc de două ori la spectacolele lui pentru că prima dată mă uitam numai la el şi trebuia să ştiu şi despre ce e vorba-n piesă. Era poetic. Nu-i plăcea să recite poezii. Uneori o făcea. De aceea sunt mirată sau am fost mirată când am văzut care a fost sonetul de Shakespeare pe care-l recita uneori.
ŞANSA VIEŢII… Poate se gândea la Michaela, OMUL vieţii lui. Care i-a dat putere, încredere, iubire, stabilitate, nobleţe, fericire, iertare. Adică tot ce avea nevoie sufletul lui de lup dezlănţuit, singuratic şi hulpav de viaţă. "Cred că Dumnezeu este în NOI, în oameni. Deci, poate fi şi în mine", scria în cartea lui Ştefan.
Nu poţi vorbi despre Ştefan fără să vorbeşti despre Michaela. Nu cred că am întâlnit multe femei care să aibă o astfel de pasiune fierbinte şi dureroasă pentru bărbatul ales. E o mare şansă să te îndrăgosteşti şi aşa să rămâi toată viaţa. Să nu te schimbe nimic: nici furtuni, nici iubiri, nici cutremure, nici anii, nimic. O ţin minte într-o rochie albă la Biserica Boteanu. Dogorea de iubire. Uneori am avut impresia că nu o găseşti niciodată liberă pentru că e foarte ocupată. E prinsă în dragostea pentru el. Parcă spunea: "Sunt ocupată cu EL, n-am timp de voi". A fost un profesor de excepţie, director la Ţăndărică şi la Teatrul Mic, a tradus, a scris cărţi, a fost admirată de mulţi, printre care de Tudor Arghezi, care a recomandat-o pentru Universitatea vieneză cu bursa Herder.
Michaela e importantă-n lumea noastră actoricească, de altfel şi ea a spus într-un interviu: "Mă simt bine în lumea teatrului". Ştefan o numea "şansa vieţii mele. Am iubit-o şi-o iubesc". Dar ce iubire frumoasă a fost! De câte ori te gândeşti la Michaela, oricine ai fi, o invidiezi, că a putut iubi AŞA. Sunt atât de puţini oameni pe pământ binecuvântaţi să ducă o asemenea povară de iubire!
"Era o centrală atomică. Pe scenă era un suflu de beatitudine, ceva regăsit, pierdut şi iarăşi regăsit. Avea în el o muză. Şi toţi cei din jur primeau această muzică divină, o prelucra fiecare după putere şi toţi deveneam conştienţi de valoare. Era singuratic şi, repet, sălbatic. Nu, mai bine zis «sălbăticiune» de pădure"
Rodica Mandache
