Mirajul teatrului

"Consider că marii actori sunt adevărata şcoală pentru tinerii regizori", spune directorul Teatrului de Operetă "Ion Dacian", Răzvan Ioan Dincă.

Paul Ioachim, directorul Teatrului "George Ciprian" din Buzău, în acea perioadă trebuia să o convingă pe Tamara Buciuceanu-Botez să joace în spectacolul "Ce înseamnă să fii Onest" de Oscar Wilde. Regia era semnată de Răzvan Ioan Dincă. Atunci s-au cunoscut pentru prima oară: "Evident, am fost emoţionat, o văzusem pe doamna Tamara Buciuceanu în decursul vieţii mele în multiple ipostaze artistice, la teatru, în filme, la televizor. Pentru mine constituia o mare şansă să lucrez cu dumneaei. De atunci cred că ne leagă ceva. Sunt aproape 10 ani de când mă bucur să pot spune că ne leagă o relaţie de respect şi, sper, chiar de prietenie. Ceea ce pentru mine este, în mod cert, o mare onoare", mărturiseşte Răzvan Dincă, directorul Teatrului de Operetă "Ion Dacian".  

EMOŢIA. Sunt multe amintiri şi multe poveşti de suflet. Au existat momente în care doamna Tamara a sărit imediat în ajutorul "tânărului regizor", susţinându-l exact atunci când avea nevoie: "Un exemplu amuzant, dar şi serios în acelaşi timp a fost atunci când, pentru a mă susţine cu privire la preluarea postului de director la Teatrul «George Ciprian» din Buzău, a pus mâna pe telefon, l-a sunat pe prefectul judeţului, dr Ion Vasile, şi l-a «somat» să mă sprijine pentru obţinerea acestui post. În plus, l-a «ameninţat» că va suna peste o anumintă perioadă să verifice dacă acest lucru s-a întâmplat. Acelaşi gest, de susţinere, l-a făcut şi un alt mare actor, domnul Emil Hossu, alt mare prieten al sufletului meu, căruia îi mulţumesc din nou, acum. Pus la punct, ca la şcoală, dl prefect a fost ascultător. Nu poţi să nu o asculţi pe doamna Tamara şi mai ales nu poţi să te superi pe dumneaei. A fost foarte frumos, spre exemplu, la Festivalul de comedie de la Galaţi, unde spectacolul nostru fusese invitat, şi unde organizatorii au sărbătorit-o pe doamna Tamara cu ocazia împlinirii a 50 de ani de teatru. Un eveniment foarte emoţionant pentru noi toţi".  

PLINĂ DE STRĂLUCIRE. "Altădată, la Colocviul Naţional de Dramaturgie, organizat de Mircea Ghiţulescu la Sinaia, unde participam cu un spectacol lectură, «Idealul» , de Paul Ioachim, împreună cu un alt enorm actor, maestrul Mişu Fotino, aveam câteva momente libere şi ne plimbam prin oraş. Era foarte greu să te plimbi cu doamna Tamara fără să ieşi în evidenţă. Îmi amintesc că nu am putut să plătim nici măcar o cafea acolo unde am intrat pentru că toată lumea o recunoştea. Şi această recunoaştere vine în urma unei cariere şi a unei munci susţinute şi corecte, plină de strălucire, precum şi a unui talent debordant."

O LUPTĂ. La repetiţii, Tamara Buciuceanu se comportă ca un coleg bun, dar este dificil să-i faci faţă! Printre amintiri legate de scenă, Răzvan Dincă îşi aminteşte despre una dintre repetiţiile cu Wilde: "Jucând rolul unei doici-profesoare, doamna Tamara îşi sâcâia atât de tare eleva, încât aceasta, la rândul ei actriţă, nu putea da replica. Pentru a putea exista pe scenă alături de doamna Tamara trebuie să lupţi pentru fiecare replică, să o câştigi şi atunci succesul este asigurat. Talentul său animă scena şi dă viaţă personajelor şi situaţiilor. Trebuie doar să îi faci faţă.

Nu am văzut-o într-un rol în care să nu îmi placă. Sunt actori care înnobilează şi un scenariu de film prost, şi o montare neinspirată de spectacol. Iar dumneaei a avut parte de... de toate. Şi de scenarii foarte bune şi mai puţin bune, dar tot s-a remarcat. Pot spune însă că m-a tulburat foarte mult rolul dumneaei din «Dimineaţa pierdută» de la Bulandra, unde abordarea registrului tragic o făcea să îşi arate capacitatea de Mare Actriţă. Dar şi rolul din actualul spectacol, «Mamouret» de la acelaşi teatru, sau «Gaiţele», unde are doar trei replici, dar eclipsează totul. Sunt roluri care o reprezintă. Poate că mi-ar plăcea să o văd pe marea noastră actriţă în «Fluturi... Fluturi», de Aldo Nicolai. Este un rol despre o femeie ajunsă spre finalul vieţii, care trăieşte minţindu-se cu privire la  trecut, refuzând realitatea, refuzând adevărul, şi pe care viaţa nu încetează să o surprindă nici la capătul lumânării când îi aduce acasă pe fiul ei părăsit de mult, şi care îi spulberă astfel iluziile unei vieţi netrăite. O piesă emoţionantă, cu puţină comedie, multă dramă, multă psihologie şi cu surprize şi răsturnări de situaţii permanente. Consider că un astfel de rol i-ar trebui acum doamnei Tamara, într-un spectacol major care să îi pună în valoare toate valenţele şi să îi dea posibilitatea redescoperirilor. Aceasta cred că e frumuseţea unui mare artist - să înveţi mereu să compui".

NU ŞTIAM CE SĂ ÎI MAI FACEM! Întâmplări amuzante din spectacole, slavă Domnului, nu există! Decât cele prevăzute de spectacol! De la teatru, ar fi. Unele pot fi spuse, altele nu! "Înzestrată cu o versatilitate de bună calitate, odată, înaintea unei premiere, doamna Tamara a urcat pe scenă pentru câţiva paşi. Din păcate tehnicienii dăduseră pe scenă cu lac şi baiţ. Şi, evident... pe jos era foarte alunecos. Cade foarte rău doamna Tamara. O ducem repede la spital... Dau telefon directorului spitalului şi îl avertizez de prezenţa vedetei acolo. Aşteptam să se întoarcă. A venit cu un teanc de radiografii sub braţ. Ofta, se ţinea de coaste, gemea, a arătat radiografiile împăturite spunând că are două coaste rupte. A doua zi aveam premiera. Toată lumea mişuna în jurul ei, nu ştiam ce să îi mai facem. Am decis să mergem la masă şi să vorbim acolo. Brusc, auzind propunerea, doamna Tamara, uitând pentru o clipă de dureri, întreabă: «dar mâncăm şi nişte ficăciori?». Vorbisem cu medicul care o analizase şi ştiam că are doar o contuzie mai severă. Dar dumneaei, mai sensibilă, avea nevoie de atenţia noastră... Se hrăneşte cu asta, are nevoie, ca orice mare artist, de iubire, de afecţiune. Pe care o obţine oricum!", încheie Răzvan Ioan Dincă.