Mulţumesc!

Că mătuşa mea, Tamara, este una dintre cele mai mari şi iubite actriţe din România nu mai este o noutate pentru nimeni. Ceea ce nu ştie foarte multă lume este că, la modul cel mai serios, ea nu poate trăi fără această imensă pasiune, fără public. El este cel care îi dă viaţă, iar devotamentul ei ajunge până la sacrificiu.

Toată activitatea ei se învârte în jurul acestui lucru. De multe ori mi-a spus că atunci când nu va mai fi pe scenă va dispărea. Nu am mai auzit aşa ceva în ultima vreme.

MINUNE. Am debutat alături de ea la Teatrul Bulandra, acum 23 de ani, în spectacolul Cătălinei Buzoianu "Dimineaţa pierdută", unul dintre marile spectacole ale acestui teatru. Făcea un rol absolut fantastic. Aici a demonstrat, dacă mai era nevoie, că nu este prin excelenţă numai o actriţă de comedie, ci şi că poate fi capabilă să transmită un dramatism cutremurător. Oamenii din sală plângeau şi râdeau în acelaşi timp. Nu mulţi actori sunt capabili de aşa ceva. S-a mai repetat de multe ori această "minune". Cel mai recent în spectacolul "Mamouret", tot pe scena Teatrului Bulandra. Ca o paranteză, îmi aduc aminte că tata nu a fost prea încântat de "prestaţia mea artistică" de debut şi mi-a spus: "Încearcă, dacă poţi, să nu mai joci table până în ultimul moment şi să vii în culise cu cel puţin 20 de minute înainte de intrarea ta în scenă ca să auzi şi tu tonul în care se joacă!". Ciudat mi s-a părut, nu am înţeles nimic atunci. Apoi, am mai jucat împreună cu ea la televiziune în spectacolul lui Dinu Cernescu "Titanic Vals". Tamara era Chiriachiţa. Şi aici a fost inegalabilă, cu o plăcere infinită de a se juca, cu o libertate pe care numai cei "aleşi" o pot avea. Şi aici, ca şi în primul meu rol, cel din "Dimineaţa pierdută", se gândea şi la ce aveam eu de făcut, dându-mi tot felul de sfaturi pe care eu le refuzam spunând "Lasă, domne, că ştiu eu". Eram deja un "mare star de cinema", Ionică mă chema.

SFATURI. Uite că am ajuns şi la acest episod din viaţa noastră, teribil de important, pe care l-am trăit împreună: seria "Liceenii". Aici, eu am cunoscut pentru prima oară succesul şi iubirea publicului, iar Tamara a devenit cea mai cunoscută şi iubită profesoară de mate din ţară. Impactul acestui film a fost atât de mare, încât a fost nevoie de «intervenţia» tatălui meu să nu-mi iau lumea în cap şi să nu mă cred Elvis Presley. Ştefan a luat-o în serios!

Scenele alături de ea din acest film au devenit epocale şi au stârnit hohote de râs care se mai aud şi azi. Îmi aduc aminte scena deghizării cu peruca blondă, scena în care dansam împreună rock'n'roll cu figuri, cea în care descoperea cutia cu broaşte în clasă şi multe altele. Sunt amintiri extraordinare şi mă bucur că am făcut parte din acea echipă împreună cu Ştefan, Oana, Cesonia, Tudor şi, bineînţeles, Tamara.

 Unul dintre sfaturile pe care mi le dădea tatăl meu acum mulţi ani era să nu ne lăudăm în familie. Să-i lăsăm pe alţii... Acum însă am simţit nevoia să o fac, să aduc pentru prima oară omagiul meu public marii actriţe care este mătuşa mea.

Îţi doresc mulţi ani, să te bucuri de Matei şi de Maria şi să nu te mai enervezi şi să plângi pentru că burlanul curge puţin mai la dreapta sau că vecinii nu au plătit lumina la timp! Nu merită! Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru tot!