"Teatrul e o religie"

80 de ani de viaţă, 58 de ani de teatru. Un singur om: Tamara Buciuceanu-Botez.

Ralph Waldo Emerson definea astfel succesul: "Să râzi des şi mult; să câştigi respectul oamenilor inteligenţi şi afecţiunea copiilor; să câştigi aprecierea criticilor oneşti şi să înduri trădarea prietenilor falşi; să apreciezi frumuseţea, să găseşti ce e mai bun în ceilalţi; să laşi în urma ta o lume mai bună, fie printr-un copil sănătos, o grădină îngrijită sau o condiţie socială emancipată; să ştii pur şi simplu că cineva a respirat mai uşor doar pentru că tu ai trăit". Tamara Buciuceanu reprezintă un "munte" de succese, lăsând în urma sa o serie de roluri memorabile ce nu pot fi scoase niciodată, de nimeni, din istoria teatrului românesc.

ÎNGERUL VESTITOR. S-a născut pentru a juca, iar teatrul a devenit scena vieţii sale. "M-am născut la 3 dimineaţa şi, foarte curios, doctorul de familie - Ceapă - i-a spus mamei că a fost o lumină destul de ciudată atunci. Deşi pe la ora 5 răsare Soarele, la 3 era o lumină extraordinară. «Doamna Iulia - i-ar fi zis doctorul - fata are să fie cu noroc şi o să aibă foarte multă lumină toată viaţa.»" Aşa a şi fost. Tamara a fost inundată de lumina rampei. "Este complexitatea unui talent uriaş, memorabil în unicitatea lui" - mărturiseşte Ioana Bogdan. Acest talent a ieşit la suprafaţă încă de la o vârstă foarte fragedă: "Eu am început să pricep încă de la vârsta de 2 ani. În primul rând, am învăţat «Tatăl Nostru» şi apoi «Înger, îngeraşul meu». I-am rugat pe mama şi pe tata să mă ducă la nenea cu barbă mare care se numeşte preot. Din momentul acela şi până astăzi, la orice oră din zi sau din noapte aş veni acasă, nu mă pot culca până nu spun «Tatăl Nostru»... Când aveam 7 ani, tata dirija Corul Basarabiei - care avea 200 de persoane. Mama era solistă. În seara de Crăciun, tata pregătea cea mai frumoasă serbare. Eu eram îngerul vestitor şi aveam un monolog de vreo trei pagini. Toată lumea spunea că o să mă fac artistă. Din ziua aceea, mama trebuia ca la fiecare serbare să mă facă prinţesă, mac, cioară... Aveam breton, părul era tuns scurt şi mi se spunea Betty Boop".

REFUGIAŢI. La 8 ani cânta concertul în Do major al lui Mozart, în sala de concerte din Tighina. "Abia ajungeam să pun piciorul la clapă. Mi-a plăcut întotdeauna să mă asculte mai mulţi oameni. Când aveam 6 ani, iar Iulia - 4, eu cântam, iar ea dirija. Era plăcerea familiei să cheme prietenii în fiecare sâmbătă şi duminică, iar eu cu Iulia făceam program artistic. Nu ne ruga nimeni, ne plăcea" - îşi aminteşte Tamara.

În 1940, familia Buciuceanu a fost nevoită să fugă din Basarabia: "Am pierdut tot. O casă boierească, un pian minunat, cu o placă de bronz adusă de tata de la Bruxelles... Cu câteva zile înainte de a fugi se născuse sora mea, Lizon...". Ei, cum cu câteva zile înainte? - o întrerupe imediat sora în cauză. "M-am născut în tren! Nu era mama cu fusta-ntoarsă?!" - spune Lizon cu convingere, căci ea ştia cel mai bine! "Ne temeam că tata o să fie împuşcat - reia Tamara povestea. Tata a fost salvat de nea Vasile, însoţitorul vagonului de poştă. L-a ascuns într-un sac de scrisori. Aşa a putut trece de Ungheni. Altfel îl împuşcau ruşii. Am ajuns la Iaşi, la bunica... Lizon - ce figură e! - spune râzând Tamara. "Trebuia să se facă artistă, are un haz!" Lizon o aprobă din priviri, tăcută, pentru a o lăsa pe sora ei mai talentată să-şi continue povestirea.

"Toţi am fost repartizaţi la Muzeul Satului, în casa judeţului Argeş. Refugiaţilor intelectuali li se dădea câte o casă... A fost greu să o luăm din nou de la ac şi la aţă."

"La liceu eram veşnic chemată să cânt, să spun poezii... Eram la internat. În mijlocul curţii interioare se construia ceva şi era un morman de nisip. Ce mi-a venit într-o seară? Am luat umbrela şi mi-am dat drumul de sus, de la etaj... Sigur, umbrela s-a deschis... Aceasta a fost prima mea scenetă"... În 1948 a intrat la Institut. I-a avut ca profesori pe Ion Lascăr - unul dintre marii artişti ai Naţionalului din Iaşi -, pe maestrul Bălţăţeanu.

GENEROASĂ ŞI SEVERĂ. "Marele artist Lascăr îmi spunea că tot timpul sunt mirată şi de aceea semăn cu Betty Boop. El mi-a prezis că o să fac şi dramă, şi comedie. Când eram în anul doi, domnul Foca a trimis după mine... Mă văzuse că eram prezentă, lângă arlechin, la toate spectacolele. Actriţa Muşca Ardeleanu se îmbolnăvise - avea 40 de grade temperatură. Ea trebuia să joace casieriţa din «Căruţa cu paiaţe». Am primit două foi la 11 dimineaţa, iar seara, la 7, am intrat în scenă. Mă speriasem! Jucam pe marea scenă a Naţionalului din Iaşi! Sala era arhiplină. Am luat şi aplauze! După ce s-a terminat, am plâns de fericire. Din ziua aceea am fost chemată tot timpul. Mi s-a spus copila teatrului..." Pe scândura scenei din târgul Ieşilor, Tamara Buciuceanu a învăţat ce este teatrul: "Pentru mine teatrul este o religie. Biserica este scena, spectacolul. Credinţa este dacă pot să fac aşa ceva... Am vrut doar să fiu generoasă, serioasă şi foarte severă cu mine însămi, în primul rând. Am ajutat mulţi copii, dar n-am ieşit la televizor să mă bat cu pumnii în piept. Sunt patrioată, sunt un om serios care şi-a văzut de treabă şi de familie. Doctorul Botez, care era cercetătorul Academiei, a fost întotdeauna alături de mine şi a avut multă înţelegere. Nu exista gelozie... N-aş fi reuşit să am atâtea succese dacă n-aş fi muncit foarte mult. Dacă aş fi fost bogată, tare aş fi vrut să fac o companie de teatru... Am vrut să trăiesc discret, să am viaţa unui om simplu. N-am avut aventuri, am fost un om serios. Mă întristez puţin că încep să am o vârstă exactă. Am totuşi 80 de ani. Dar pot să spun că nu realizez pe de-a-ntregul că am 80 de ani. Uneori stau şi mă întreb dacă am făcut destul...".