Revelaţii artistice

Sunt născut în miez de iarnă, la Braşov, la 14 ianuarie 1953. Numele Victor l-am primit întâmplător. După naştere, cu gândul la Viorel, mama a spus Victor şi am fost înregistrat ca atare. În faţa acestui argument forte, cu plecăciune în faţa dumneavoastră mă înfăţişez cuminte, Victor Socaciu.

Cu o oră înainte de a mă aduce pe lume, mama a primit o scrisoare de la tatăl meu, care de două luni era militar. Tatăl meu a rugat-o să-mi pună numele Viorel sau Ioan, cum se numea el. Dacă urma să nască o fetiţă, atunci mama putea să aleagă orice nume ar vrea.

După naştere, cu gândul la Viorel, mama a spus Victor şi am fost înregistrat ca atare. A doua zi, deşi s-a căznit să-mi schimbe numele în Viorel, doctorul şi asistentele au convins-o pe mama să lase lucrurile aşa cum au căzut fiindcă aşa a vrut Dumnezeu. În faţa acestui argument forte, cu plecăciune în faţa dumneavoastră mă înfăţişez cuminte, Victor Socaciu.

MAI MULTE GENERAŢII. Era într-adevăr un miez de iarnă grea, ca mai toate iernile de după război, încărcat de zăpadă şi mai ales de griji. Griji pentru cei mari şi nu pentru mine, pentru că la fiecare scâncet primeam cele mai calde mângâieri şi cele mai dulci vorbe. Se scria în jurul meu o nouă istorie sub o nouă ideologie. Eu făceam parte din proiectul de viitor fericit, iar bunicii şi părinţii mei erau parte a unei generaţii de sacrificiu. S-au succedat câţiva ani de copilărie în socializare prin creşele şi grădiniţele unui Braşov din ce în ce mai industrializat.

Oamenii simpli, aşa cum erau şi părinţii mei, continuau să-şi trăiască viaţa fără mari pretenţii sau ambiţii, mulţumindu-se cu puţin. Era prima generaţie de ţărani urbanizaţi brusc. Sărbătorile mici din familie erau mari evenimente pentru mine, fiindcă atunci se strângea tot neamu' în jurul unei mese bogate cu mâncăruri şi băuturi îmbietoare şi îndestulătoare. Se spuneau bancuri, se râdea mult şi, ca toată lumea să fie fericită, la un moment dat... se cânta! Întotdeauna, părinţii mei, Ioan şi Zoiţa, dădeau tonul cântărilor.

Amândoi cântau într-o armonizare perfectă, pe două voci, cântece de lume, şi mereu liniştea absolută pe care o impuneau prin emoţie şi sensibilitate mă găsea sub masă, unde mă ascundeam să nu fiu văzut plângând. Profund impresionat de acele romanţe, ruşinat de propriile-mi lacrimi de crocodil, trăiam primele revelaţii artistice şi înţelegeam că plânsul nu vine doar din suferinţă.