Destin dulce-amar

Folclorul a fascinat-o de când se ştie pe Puşa Teodorescu. Având o voce mare, a fost îndrumată, ca şi tatăl său, spre canto.  

Prima scenă pe care a urcat a fost la Focşani, în clasa I. Deşi îndurerată după moartea soţului şi a micuţului Zavaidoc, cu puţini bani, văduva lui Zavaidoc, Tanţi Teodorescu, a avut mare grijă ca fiica ei să studieze. “Am studiat canto, dar am făcut şi vioară şi pian. După ce mă întorceam de la şcoală, cântam câte patru-cinci ore pe zi. Când am revenit la Bucureşti am făcut pregătire de specialitate, mai întâi cu d-na Sabin, apoi cu maestrul Di­mitrie Cutavas, care, în memoria tatălui meu, nu-i lua mamei nici un ban. Mamei i s-a spus toată viaţa «doamna Zavaidoc», deşi, în acte, era Teodorescu, ca şi tata. Am studiat şi cu Ana Tălmăceanu, şi cu Livia Vrăbiescu. Când aveam  16 ani, cântam din Tosca, din Faust, dar şi arii de Mozart, Bach, Chopin... Am urmat Conservatorul nu la secţia de canto, ci la tehnică vocală. Învăţam foarte bine, am fost bursieră, apoi, în 1975, am plecat în Italia, la specializare, invitată de familia unei contese pe care am cunoscut-o pe litoral, care m-a şi găzduit. Am absolvit în 1976, cu diplomă de merit, Accademia di Chigiana di Siena, la clasa maestrului Favoretto şi mă înscrisesem la Conservatorio Di Musica G.B. Martini din Bologna, la clasa prof. Tino D’Angello Ronchi. În 1976, la Cesena, am susţinut alături de maestrul Ottorino Baldassarri un concert de trei ore cu muzică din Bach, Beethoven, Schubert, Liszt. M-am întors apoi în ţară la 17 august 1976, pentru că îmi scria mama mereu şi soţul meu, cu care mă măritasem în 1961, mă rugau să mă întorc în ţară dacă nu mă descurc. Atunci au început problemele. Am divorţat, m-am îmbolnăvit şi nu m-au mai lăsat să cânt. Cariera mea s-a încheiat la 36 de ani. Am cântat la Ateneul Român, la Sala Palatului, în faţa unei săli arhipline. Am înre­gistrări şi la Fonoteca de aur şi la Institutul de Etnografie şi Folclor”, îşi aminteşte cu nostalgie fiica marelui rapsod.

MODESTIE. Puşa Teodorescu este o persoană extrem de modestă. Încearcă să nu deranjeze pe nimeni. Locuieşte într-un hol, cu destinaţie de “locuinţă”, anexă de 3/2 metri, fără nici o dependinţă, la parterul unei case din cartierul Cotroceni din Sectorul 5. N-are nici un ajutor. Doar motanul Mişu o ajută să uite de singurătate şi câteva prietene care o mai vizitează din când în când.  După moartea mamei sale necazurile s-au ţinut şir. A fost evacuată din apartamentul naţionalizat în care locuia. Şi-a găsit cu chirie acel hol… Pe unul dintre pereţii camerei se află înrămată diploma de absolvire a Conservatorului. Ici, colo, fotografii de familie care amintesc de vremurile bune de altădată. “Din ce-am avut odinioară, piane, mobile, aur, covoare persane, nu mai am nimic, decât patul acesta de fier şi un şifonier… Nu mai am nimic de la tata. Fotografiile din casă le-am primit de la verişoarele din Australia. Aveam şi discuri, scoase de Casa Columbia. Pe vremuri aveam şi magnetofon, şi radiocasetofon. Acum nu mai am nimic”, spune doamna Puşa.

CHIRIA O PLĂTEŞTE GREU. Mai face câte un împrumut pe la CAR. Dar nu se tânguie, ba, din contră, din puţinul pe care îl are dăruieşte celor pe care îi consideră sărmani. Ca să-şi mai îndulcească amarul, merge din când la câte un concert la Ateneu. Acolo unde a cunoscut cândva gloria.