Soldăţelul lui tăticu’

A rămas fără tată când avea doar câţiva anişori. Iar după ce Zavaidoc n-a mai fost a trecut prin numeroase greutăţi. Le-a înfruntat împreună cu mama sa.   

Este vorba despre Constanţa Zavaidoc sau Puşa, cum i se spune după numele de alint, pentru că semăna cu o păpuşă când era mică. Este primul copil al marelui rapsod, care a venit pe lume în seara de 9 noiembrie 1940. În aceeaşi noapte, devastatorul cutremur de 7,6 grade pe scara Richter zgâlţâia Bucureştii din ţâţâni. “Am avut un frate care e născut aici, la Piteşti, ca şi tatăl meu, în 1942, 26 ianuarie...”, face Puşa Teodorescu precizarea, probabil, pentru că am întâlnit-o la Piteşti, unde era invitată de onoare a festivalului care poartă numele părintelui său: Zavaidoc. “Eu sunt la Bucureşti născută, în 1940, 9 noiembrie, în noaptea cutremurului mare. M-am născut la Maternitatea Steaua de la Calea Griviţei (actualmente Spitalul Clinic de Urgenţă de chirurgie plastică reconstructivă şi arsuri – n.n). Atunci era particulară. Mama a născut foarte greu. Avea 29 de ani, era la prima naştere, eu am avut cinci kilograme... Nici n-am fost dorită... Mama era gravidă cu mine-n şapte luni când s-a dus cu tata şi s-au cununat civil. M-am născut pe la ora opt seara, iar la ora 3:30 a fost cutremurul care a făcut prăpăd. Atunci tata a sărit şi m-a luat în braţe. Îmi povestea mama că tata venea încărcat cu cartoane de prăjituri, pentru tot personalul sanitar... Pe mine m-a botezat sora mamei. Trebuia să mă boteze o verişoară primară a mamei, al cărei tată era şeful muzicii militare, căpitanul Pascu. Fata lui, tanti Lenuţa Pascu, era căsătorită cu un avocat. Când m-am născut eu, tatăl meu a spus: «Botezul fetei mele e nunta mea. Nimeni nu pune nici un ban», pentru că tatăl meu nu a fost mire la biserică. Tanti Lenuţa a spus: «Vă botezăm noi fata, dar vrem un botez modest». Dar el n-a vrut. A făcut un botez ca o nuntă. Iar în 1948, tata a murit; aveam 5 ani când a murit tata...”, ne spune cu nostalgie fiica îndrăgitului rapsod.  

TATU. Amintirile pe care le are despre tatăl său sunt destul de puţine. Şi-l aminteşte doar vag, ca prin ceaţă. I-a fost însă conturat de mama sa, care i-a povestit multe lucruri despre marele Zavaidoc. “Pe Trivale, în Piteşti, era livadă cu meri. Se plimba cu mine de mână. A luat un măr frumos şi mi l-a dat, îmi aduc aminte... Apoi, când mă făcusem aşa, de vreo 4 ani, avea maşină cu şofer. Eu nu puteam să zic «maşina», ziceam «şişina». Mă ducea la restaurant, mă aşeza la masă şi mă  întreba: «Ce vrei să-ţi dea tata?». Eu nu puteam să-i zic tata, îi spuneam «tatule». Şi îi spuneam ce vreau să mănânc: «Froptură!» ziceam, nu puteam să spun friptură. Îmi dădea prăjituri, ciocolată şi mă plimba cu maşina. Mama mă ducea cu tramvaiul. Şi mă tăvăleam pe jos. Ziceam: «Nu vreau cu tramvaiul, vreau cu şişina». «Da ce crezi, mamă, eu sunt tac’tu?», spunea ea... Mama mă mai lovea câte­odată şi el spunea: «Să nu văd eu cum dai în fată». Când m-am născut, el mă-nfăşa, el mă-mbăia, mă fricţiona, cum sunt copiii când se nasc. El câştiga foarte mult. Îmi spunea mama că îmi umplea landoul cu bani. Avea milioane, dar era darnic. Când trecea gunoierul pe stradă îl chema, deschidea şifonierul şi-i spunea să-şi aleagă  ce costum vrea! Mama povestea că-i spunea că avea milioane, dar fericirea pe care a primit-o când a avut copii n-a avut-o când el era în vogă şi câştiga enorm... Mama mea a fost croitoreasă, avea atelier cu fete, cu ucenice, în Piteşti. Mi-a povestit lucruri frumoase despre tata. Era un om bun, generos, o ajuta, un om deosebit a fost. A avut cinci ani de căsnicie cum nu va mai exista, cred. Numai lucruri frumoase... Câteodată-i spunea: «Dar de ce faci toate acestea?»... «Ca să-ţi aduci aminte când n-o să mai fiu....»“, mai povesteşte fiica sa.    

ÎN TRANŞEE. Puşa Teodorescu a aflat de la mama sa o întâmplare pe care ne-o povesteşte cu drag: “În ’44 cred că era... Îl concentrase pe tatăl meu la Tighina, la Nistru, unde era toată armata camuflată. Era război. La Tighina, trei cămăşi pe noapte schimba. Nu era microfon, ca acum, cu plămânii cânta. Îi spunea mamei: «Să-mi pregăteşti câte o cămaşă, pe portmantou... ». Trecea apoi pe un culoar, se schimba şi toată noaptea cânta. Iar eu mă îmbolnăvisem de focul tatălui meu. Am avut temperatură mare... Iar pe linia frontului, mama, cu tanti Zoia, sora tatălui meu, care are copiii în Australia, la Sydney, m-au dus la el. Mama s-a gândit şi i-a zis lui tanti Zoia: «Dacă s-a îmbolnăvit fata mergem pe linia frontului după el». Când am ajuns au zis: «Ia să vedem, îl recunoaşte pe taică-său?». Cum au ajuns la uşă am strigat: «Tatule!». Şi el a cântat în noaptea aia acolo, unde era armata camuflată, cu mine în braţe”, spune Puşa Constanţa Zavaidoc, amintindu-şi cum s-a născut şlagărul “Soldăţelul lui tăticu” şi continuă: “Tata are acte de vitejie în armată. Când a fost o tentativă de furt de armament, tata a dat ordin să se taie cauciucurile, să nu se fure din unitate. Ziua era la cazarmă, seara cânta. Avea o cicatrice la buză, dar nu ştiu de ce...”. La scurt timp după ce i s-a născut băiatul, Marin Teodorescu zis Zavaidoc, şi-a botezat fiul după numele pe care l-a primit el pe scenă. “Îmi povestea mama că atunci când s-a născut şi fratele meu, tatăl meu era atât de fericit, încât s-a urcat în sanie cu sticlele de şampanie,  şi-a împărţit la toţi trecătorii...”, adaugă fiica marelui rapsod.  

ULTIMA ÎNTĂLNIRE. Constanţa-Puşa Zavaidoc îşi aduce aminte cu tristeţe despre ultima întâlnire cu tatăl său. “Ţin minte că în 1945 ne-am dus la Spitalul Filantropia. Tata nu mai vedea. I se vărsase urina în sânge. Fratele meu l-a sorcovit. Tata plângea, simţea că moare. A murit cu foc în suflet de copii, mai ales că ne bombardase casa la 4 aprilie... În aceeaşi zi, 13 ianuarie, a murit şi surioara mea mai mică, Niculina. Era născută la 26 noiembrie 1944, avea două luni. A murit la 5 dimineaţa, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu tatăl meu. I s-au blocat plămânii. La Turnu Măgurele au înmormântat-o. Mama nici nu a fost la înmormântarea tatălui meu. L-au înmormântat neamurile din Australia”, spune cu tristeţe fiica artistului. La FocŞani. “Nu mai aveam de nici unele, mama a rămas văduvă, sinistrată, pe drumuri, au trimis-o la Focşani, unde am copilărit. Mama era încă lăuză. Am plecat pe un viscol cumplit la Focşani, iar noi ne ţineam de poala ei. Atunci mama a răcit rău şi a făcut lichid în abdomen. Şi eu am avut otită. Acolo am găsit casele bunicului meu ocupate de ruşi. Am stat pe la alte neamuri. Era ger, foamete... O copilărie tristă. Ne-a salvat o soră de-a mamei, care ne dădea alimente şi ne cumpăra medicamente. În 1950, fratele meu a murit de meningită. Venise un ordin să se facă vaccinuri la toţi copiii. Mie îmi făcuse la Bucureşti, iar mama l-a dus doar pe fratele meu. El era răcit şi a dat în meningită. A fost dus la Spitalul Filaret cu lumânările la cap, dar a murit. Mama nu mai ştia încotro s-o apuce. A vrut să se arunce după el, dar cineva i-a zis că mai are un copil de crescut. Fratele meu a fost îngropat lângă tata, acolo unde, în 1985, a fost înmormântată şi mama.  Dacă nu murea fratele meu, în 1950, eram şi azi la Focşani. Apoi mama m-a luat de mână şi m-a adus la Bucureşti, la Şcoala de Muzică, apoi la Conservator, în ţară, în Italia. Am avut şi  bucurii, şi sacrificii... În memoria tatălui meu am fost ajutată... Astăzi nu mai am nimic din ce am avut. Casa din Strada Obedenaru, casa bunicilor din partea mamei... cea din Şoseaua Alexandriei, din Aleea Alexandru...”

“Sănătate să mai am!”

“Când ne-am întors la Bucureşti am stat în gazdă până când i-a dat S.G.L. o locuinţă mamei, în Piaţa Ma­tache. De acolo ne-am mutat în Cotroceni, unde am stat până m-am căsătorit. Când aveam 19 ani s-a întâmplat o nenorocire. Au venit nişte soldaţi care ne-au luat pianul, aurul. După moartea mamei n-am rămas cu nimic. N-am nimic din ce am avut, nici casele părinteşti, n-am recuperat nimic din proprietăţile de la Focşani, de la bunicii din partea mamei care erau foarte bogaţi... Sănătate să mai am!”, spune fiica rapsodului.