20 de ani...

Când am împlinit 20 de ani, eram prea tristă ca să pot zâmbi şi ca să-mi pot înţelege vârsta. Am lăsat-o să treacă pe lângă mine, ca pe un blestem şi ca pe o binecuvântare, am refuzat, oricât de mult ar fi încercat cei din jur, să mă bucur şi să las lacrimile şi doliul deoparte. Când au împlinit ai mei, cei mai dragi dintre ai mei, 20 de ani, nu eram născută, ca să pot fi lângă ei, ca să fac parte din sărbătoarea lor, ca să adun amintiri care să-mi ţină de cald în anii grei. Vinerea trecută, însă, am înţeles că şi această vârstă există, în ciuda încăpăţânării mele de copil mare care a avut multă vreme impresia că-şi poate redresa singur destinul. Cineva mi-a oferit şansa de a participa la sărbătoarea din redacţia Jurnalul Naţional, sărbătoarea de... 20 de ani. N-am stat mult, n-am vrut să-mi amestec amintirile în minte, pentru că am sperat să pot să iau cu mine, pe retină şi-n inimă, numai imaginea acelui colectiv reunit sub semnul unui singur zâmbet. Un zâmbet complet, complex şi contrastant. Un zâmbet cum rar am văzut, în ultima vreme, de când am impresia că toate ne merg pe dos. Zâmbetul unei redacţii pe care Marius Tucă nu o lasă să moară şi pe care cititorii o ţin încă în picioare, cu doze sau supradoze de respect şi de apreciere. Un zâmbet... ca la 20 de ani. Puţin amar, pentru că începi deja să ştii cât e de complicată viaţa. Puţin dulce, pentru că tinereţea încă îţi ţine partea. Puţin timid, pentru că încă nu eşti convins că “pentru totdeauna” există. Puţin îndrăzneţ, pentru că, treptat, pune stăpânire pe tine sentimentul că orice e posibil şi că lumea se poate schimba la semnalul tău. Puţin trist, pentru că deja timpul începe să fure din siguranţă şi din linişte. Puţin vesel, pentru că, încet-încet, conştiinţa înţelege că rănile au fost inventate ca să le găsim leac, mai devreme sau mai târziu.

Am spus, cândva, că, din cauza celor pe care le-am trăit în acea perioadă, pentru mine vârsta de 20 de ani nu există. Când închid ochii, ca să revăd şi ca să simt din nou emoţia din sediul mic din nordul Bucureştilor, unde o mână generoasă de oameni încearcă să respire aerul actualităţii, îmi vine să-mi retrag vorbele. Vârsta de 20 de ani există. Nu ştiu dacă şi pentru mine, dar pentru noi, cei care am trecut pe acolo măcar o dată, prin redacţia-laborator a Jurnalului Naţional, cu siguranţă, da. Încă un amănunt esenţial: şi Jurnalul Naţional există. Şi nu îmbătrâneşte, ca muritorii de rând, ci câştigă, cu fiecare an care trece, nobleţea vinului bun, care se învecheşte discret ca să-şi sporească şi să-şi pună în joc valoarea. Mi-e dor, deja, de rumoarea de vineri, 7 iunie 2013, când, spre prânz, undeva, în capitala tot mai invadată de prost-gust, într-un sediu aflat între etajul trei şi etajul patru al unei clădiri moderne, se punea în scenă, live şi în exclusivitate, scenariul uneia dintre cele mai frumoase supravieţuiri la care am avut şansa să fiu martor. Ce bine că există Jurnalul Naţional, ce bine că există vârsta de 20 de ani...