Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În iunie 1940, România era atinsă pentru prima oară în istoria ei de ciuma roşie. Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, sub conducerea lui Iosif Visarionovici Stalin, a cerut în mod imperativ, sub ameninţarea armelor, teritorii de zeci de mii de kilometri pătraţi. Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei au fost cedate prin vot, în Consiliul de Coroană din 27 Iunie 1940. Un ultimatum semnat de Viaceslav Molotov cerea României eliberarea în 48 de ore a teritoriilor menţionate. În cel mai nenorocit an din istoria modernă a statului român, milioane de români au fost abandonaţi. Sălbaticii din stepa Rusiei au năvălit în aceste zone, semănând moarte şi teroare. Adică ce ştiu ei mai bine să facă, de secole. Am scris recent despre crima de a uita asasinatele de la Fântâna Albă, unde mii de români bucovineni au fost asasinaţi cu mitralierele când se îndreptau liniştiţi, cu odoare bisericeşti în fruntea coloanelor, spre graniţa apărută peste noapte cu ţara. Dovezi clare de genocid apar şi în alte zone ale Bucovinei de Nord.
Interesat de acest subiect, am parcurs sute de pagini. Mărturiile sunt absolut cutremurătoare. Panica populaţiei româneşti, care în lacrimi de jale şi disperare, era forţată la strămutare. Zeci, sute de mii de familii înghesuite ca vitele în trenurile spre Galaţi, Vatra Dornei sau Iaşi plecau din Basarabia. Luau ce puteau cu ei, dintr-o casă construită în generaţii de muncă şi agoniseală. Cunoscutul unionist Pan Halipa, membru al Sfatului Ţării la momentul de graţie 1918, povestea cum oamenii plângeau în hohote când trenurile plecau din gările Basarabiei. În zare se vedeau primele clădiri incendiate de trupele sovietice invadatoare. Nu întâmplător, acestea erau vechile biserici, monumente istorice. Şocantele povestiri şi drame din raptul teritorial săvârşit de Moscova cu pistolul la tâmpla României se derulau în paralel cu poveştile dramatice de la Bucureşti.
Sub domnia lui Carol al II-lea, membrii guvernului şi ai Consiliului de Coroană au considerat că votând pentru cedarea teritoriilor evită o confruntare militară dramatică, ce putea duce la invadarea întregului teritoriu naţional din partea URSS. Acceptând dureroasa despărţire de Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, politicienii regimului carlist mergeau pe mâna recomandărilor lui Hitler, care dorea cu orice preţ ca România să facă acest sacrificiu extrem de dureros, cu gândul doar la controlul resurselor de petrol de pe Valea Prahovei. Esenţial de altfel în multe campanii naziste. Prinsă între ciocan şi nicovală încă de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, România a fost loială până la prostie Germaniei naziste. Hitler şi Stalin se înţelegeau peste capul nostru, fiecare încercând să-şi valorifice la maximum interesele.
De atunci, din noaptea de 26 spre 27 Iunie 1940, sunt destui români care spun că ar fi trebuit să luptăm cu arma în mână împotriva celor care ne furau teritorii naţionale. Că ar fi fost un exemplu al mult invocatului eroism românesc dacă nu cedam nici o palmă de pământ. URSS era evident mult superioară din punct de vedere al dimensiunii şi forţei militare. N-am fi rezistat mult şi poate preţul era extrem de mare, cu pierderi umane şi militare incalculabile. Reproşurile se aud şi azi, nu puţine. Sovieticii ar fi meritat o lecţie de rezistenţă românească, aşa cum au ştiut finlandezii să o facă. Din păcate, am ratat momentul. Şi blestemul acesta al lipsei de reacţie şi demnitate, al comportamentului de popor aflat la margine de imperiu care acceptă umilit decizia înaltelor porţi ne urmăreşte mereu.
Pe fondul acestui comportament al regimului carlist, au urmat alte două tragedii în acelaşi an: pierderea Transilvaniei de Nord şi a Cadrilaterului. Dictatul de la Viena şi acordul de la Craiova ciopârţeau România şi batjocoreau moştenirea superbă a Marii Uniri de la 1918. Hitler a încurajat tot anul 1940 Ungaria şi Bulgaria să aibă revendicări teritoriale faţă de România, aşa cum îşi sfătuise colaboratorii de la Bucureşti, în frunte cu Carol al II-lea, să nu se opună pretenţiilor URSS asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei. Conştient de marile nenorociri aduse pe ultima sută de metri a domniei sale, Carol al II lea dezertează şi abdică în acelaşi an.
Aliat şi el cu Hitler, Mareşalul Antonescu preia conducerea statului şi cere: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţi noştri cotropiţi". O parte din onoarea românească este reperată prin reintegrarea ţinuturilor furate de Stalin.
Când însă războiul se termină, Antonescu şi aliaţii săi germani sunt declaraţi criminali de război. Iar învingătorii, printre care şi Stalin, decid că Basarabia rămâne tot sub ocupaţie sovietică.
Comemorăm 70 de ani de când trupul frumos al României (integrată în UE şi NATO) stă la masa aliaţilor de la Bruxelles cu mâna dreaptă amputată. Până când?
Citește pe Antena3.ro
