A adus pisoiul să-i scoată o măsea şi se teme să nu-l doară

Păşesc încet, fără vlagă, aşa cum le stă bine unor bolnavi, chiar dacă unii ar putea s-o rupă la fugă. În uşa unei clinici, un asistent subţiratic, în halatul lui strălucitor de alb, trage tăcut din ţigară. Fumul se ridică în aer, lung şi melancolic.

La spitalul de animale
Ca să ajungi la Spitalul de animale trebuie să treci printr-un cartier de ţigani.

De o parte şi de alta a străzii desfundate se înşiruie cocioabe cu acoperişul spart şi pereţii de lut jupuiţi până la nuiele. Sub streşini spânzură însă pâlniile televiziunilor prin satelit.

Puradei în cămăşuţe scurte o rup la fugă după maşină. Se ţin aşa după tine o zdravănă porţiune de drum cerşind ţigări şi gumă de mestecat. După care se opresc şi încep să te înjure. Câţiva bărbaţi tuciurii te privesc atent, socotind dacă să te jefuiască sau să te fure pur şi simplu.

În parcarea spitalului, un domn şi o doamnă - soţ şi soţie -, din câte se pare, sărbătoresc externarea unui dulău. Beau şampanie din pahare de cristal cu picior, aduse de acasă în cutii de rumeguş, ca să nu se spargă la zdruncinăturile maşinii.

Dând din coadă şi lingându-se pe bot, dulăul îi urmăreşte cu priviri umede.

Vrea şi el un pahar!

Nu-i pot da.

Mai urmează tratamentul cu antibiotice.

În hol, după ce fata de la Registratură te notează că ai intrat, făcându-ţi cadou o privire veselă, îţi poţi face o cafea la un automat cu fise sau, dacă n-ai o treabă anume, te poţi zgâi la peştii din acvariu.

Lume multă pe coridor, aşteptând la consult. Două grăsane au venit cu un câine lup care suferă de inimă. Un tip musculos ţine în braţe un căţeluş bolnav de nervi. Trece pe lângă tine un băiat cu un maidanez care şi-a rupt laba. Dinspre capătul coridorului vin lătrături puternice.

Sunt câinii internaţi în saloane.

E zi de vizită şi aşteaptă să le vină stăpânii cu un buchet de flori şi un pachet de ciolane pe post de prăjituri.

Pe canapea se agită o femeie la vreo 50 de ani.

A adus pisoiul să-i scoată o măsea şi se teme să nu-l doară.

Cel singur la mare
Gheorghe Vasile, funcţionar la ICRAL, om la vreo 50 de ani, a venit la mare singur. Anul trecut l-a lăsat nevasta. Nu s-a mai căsătorit. Nu pentru că n-ar fi găsit o femeie, erau destule care ar fi vrut să se mărite cu un ins având casă, ci pentru că n-a mai vrut. Mai bine cresc un porc decât o muiere - zice el. Porcul măcar pot să-l tai de Crăciun. În cele două săptămâni ale concediului plătite de sindicat, Gheorghe Vasile a prăpădit două sute de lei pe o pereche de pantofi, o cămaşă de bumbac, o amendă şi, de restul, floricele. Cele două sute, păstrate în buzunarul de la spate al pantalonilor de doc, mototolite şi umede, au fost cheltuite în amănunt astfel: 75 de lei, pantofi cu pielea tare şi talpa ca de fontă, rozându-l puţin la călcâie, stângul mai ales, dar el s-a obişnuit şi cu asta şi, cum n-a vrut să dea bani pe şlapi, a mers pe plajă cu pantofii, fără ciorapi, fireşte; 40 de lei, cămaşa de bumbac, groasă, care asudă la subţiori; 50 de lei, amenda, pentru că trecuse strada printr-un loc nemarcat. Mai trecuseră şi alţii. Nu fusese primul care traversase strada prin acel loc. De fapt, toată lumea o lua pe aici, pentru a ajunge la Complexul Comercial al staţiunii. Locul marcat se găsea mai sus cu vreo sută de metri. Când îl trasaseră, în urmă cu vreo câţiva ani, Complexul Comercial nu exista. Cetăţenii se plânseseră autorităţilor că trebuie să ocolească pe la zebră. Autorităţile înaintaseră adrese după adrese. Se vârâse pe fir şi presa. Zebra rămăsese tot acolo. Pentru a o muta era nevoie de vopsea specială. Or, vopsea specială nu se mai găsea în magazine.

Astfel că locuitorii, dar şi clienţii staţiunii treceau zilnic prin locul nemarcat.

Un miliţian postat pe trotuar de dimineaţă până seara sufla aprig într-un ţignal la fiecare încălcare a Codului Rutier.

Nu-l lua nimeni în serios.

De altfel, nici el nu se lua în serios.

Fluiera şi el acolo, ca să se afle în treabă.

Şi acum, când se auzise ţignalul, nimeni nu se oprise. Lumea îşi văzuse liniştită de încălcarea Codului Rutier. Om serios, Gheorghe Vasile se opri însă în mijlocul străzii aşteptând cuminte sancţiunea.

Iar miliţianul, ce să facă? Trebui să se deplaseze până la el, prin căldura mâloasă, sub soarele necruţător, să-şi scoată carneţelul, să rupă chitanţa, mă rog!

Atâtea şi atâtea mişcări obositoare, atâta risipă de energie şi asta numai pentru că tâmpitul ăla de pieton a luat în serios ţignalul şi s-a oprit!

De ciudă îl amendă la maximum: 50 de lei.

Alei de spital
Atmosferă de spital, toamna. Stă în aer ceva melancolic, de lingoare.

Copacii, cu frunze efemere, tânjesc după vara care a trecut, ca şi viaţa. În rondurile perfecte, iarba încărunţeşte iremediabil. Pe aleile pietruite, ale căror margini strălucesc în albul unui var optimist, se înşiruie Panouri cu citate semnificative din Regulamentul de Ordine Interioară:

Este interzis bolnavilor:

- să stea de vorbă la gard cu membri de familie sau cu cunoscuţi;

- să fie vizitaţi de mai multe persoane în acelaşi timp;

- să stea pe băncile din curte în ţinută necorespunzătoare;

- să stea pe iarbă, să rupă flori sau crengi din pom;

- să arunce hârtii, cotoare de mere şi mucuri de ţigări prin curte.

Cei care nu vor respecta aceste reguli vor fi externaţi imediat!

Printre aceste avertismente se plimbă fără să le vadă câte doi-trei bolnavi în halate maro ponosite. De sub poalele halatelor, strânse cu un cordon înnodat în faţă, ies pantalonii de pijama, aceiaşi pentru ambele sexe.

Păşesc încet, fără vlagă, aşa cum le stă bine unor bolnavi, chiar dacă unii ar putea s-o rupă la fugă.

În uşa unei clinici, un asistent subţiratic, în halatul lui strălucitor de alb, trage tăcut din ţigară.

Fumul se ridică în aer, lung şi melancolic.