A fi sau a nu fi... neutru

Copleşită de iubire, am ieşit azi în parc cu gândul de a privi oamenii, copacii şi păsările cât mai neutru posibil, fără să judec, fără săanalizez nimic, acceptând totul aşa cum e, aşa cum cred că ar face-o Dumnezeu dacă ar privi viaţa prin ochii mei. Mi-a fost foarte greu la început să nu judec, dar pe măsură ce lucram, am observat o detaşare şi o pace indescriptibilă care luau naştere în mine.

Plimbându-mă, m-am uitat la bărbatul care mergea în faţa mea pe alee; eram gata să-l judec, afirmând despre el că e îmbrăcat elegant, înalt, grizonant, absent şi probabil în jur de 50 de ani. Când mi-am dat seama că nu sunt deloc neutră, am renunţat la toate adjectivele şi reperele mele despre el. Şi ceea ce am văzut a fost... un bărbat. Pur şi simplu. Fără vârstă, fără a fi sau nu în tendinţele modei, fără să mă intereseze dacă părul lui e cărunt la tâmple sau nu, de o anume vârstă, sau înălţime. Şi privindu-l aşa, am simţit pacea, un fel de comuniune cu el, ca şi cum nimic nu ne despărţea, decât aceste catalogări ale mele faţă de el, la care renunţasem deja. Şi deşi nu îi vedeam faţa, nici nu trebuia, pentru că simţeam că e minunat de perfect aşa cum e. Apoi, o femeie cu un copil au trecut pe lângă noi; nu mă mai interesa cum erau îmbrăcaţi, dacă copilul plângea sau nu, ce impresie îmi făceau sau ce îmi aminteau ei, ce ar fi vrut să extragă din imaginea asta mintea mea, asociindu-i pe ei cu experienţele mele. I-am privit aşa cum erau. O femeie (iniţial am vrut să spun "o mamă", dar am realizat că şi asta era o etichetă) şi un copil.

Şi am mers aşa printre oameni, afirmând în sinea mea, iată un bărbat, iată o femeie, iată un pom, o pasăre, o veveriţă, un lac, cerul, norii, soarele, lumina... Şi după vreo oră de conectare neutră la tot ceea ce era în jurul meu, m-am simţit mai prezentă decât în orice alt moment al vieţii mele. Şi nu mi-a venit a crede, cât de simplu era să fi prezent. Şi cât de eliberator. De ce eliberator? Pentru că simţeam pacea asta în mine la care nu aş mai fi vrut să renunţ. Mă simţeam bine, conectată, plină, fără formă şi totuşi în corp. Era straniu, dar fantastic de plăcut să nu folosesc mintea, doar să observ şi să simt.

Într-un târziu, încercând să mă deconectez de la prezenţă, după o jumătate de zi în care nu am lăsat nici măcar un gând din trecut sau viitor să îmi acapareze mintea, am simţit o durere în suflet încercând să revin la reperele mele zilnice. Am simţit pur şi simplu că pierd ceva, că mă rup de esenţa vieţii, că sufăr dacă nu rămân acolo, în clipa aceea, oricare ar fi fost ea. Şi am reluat jocul ăsta de-a prezenţa, de care nu mă mai puteam dezlipi, pentru a doua oară; era ca un drog, dar unul hrănitor. De data asta, primul lucru pe care l-am văzut a fost o veveriţă. Şi am spus în sinea mea: "iată o veveriţă"; şi am simţit că ceva nu e în regulă, dar nu m-am oprit să analizez, pentru că aş fi întrerupt plăcerea prezenţei şi aş fi intrat în ego, aş fi ieşit din suflet, aş fi judecat din nou, raţional, punând etichete.

Următorul a fost un bărbat care trecea pe lângă banca pe care stăteam. Şi am afirmat, privindu-l cu iubire: "iată un bărbat".

"Iată-l pe Dumnezeu", a venit altă voce dinăuntrul meu, "el e o altă formă în care Dumnezeu apare... altfel decât veveriţa pe care am văzut-o mai devreme". Am simţit... ce am simţit, sunt puţine cuvinte pentru  a descrie... am trecut prin acea clipă altfel. Am văzut neutru, prin ochii sufletului meu sau cel puţin aşa am avut senzaţia.

Şi am înţeles în acel moment care stătea suspendat în timp, că suntem toţi unul, aceeaşi esenţă, forme diferite ale aceluiaşi Dumnezeu. Şi am plâns, acolo în parc, pe bancă, inundată de iubire. Nu pot descrie altfel senzaţia pe care am avut-o pentru că nu găsesc echivalenţa în gândurile mele. Eu şi veveriţa, bărbatul, femeia şi copilul, cerul, păsările, norii, lacul, eram una şi era un sentiment extraordinar. Nu de forţă şi putere, deşi erau şi ele prezente, cât de iluminare şi iubire, de încântare şi pace atât de adânci, încât le puteam simţi fizic în mine şi în celelalte forme divine. Şi aveam senzaţia că dacă aş întinde mâna, aş putea atinge cerul. Că dacă aş vrea, aş putea vorbi cu păsările şi aş învăţa de la ele. Că totul e bine aşa cum e şi că nimic nu poate distruge vreodată acest univers al iubirii în care păşisem. Aş fi rămas acolo, în Prezenţă, întreaga viaţă. Viaţa, care mi se părea acum un perfect şir de momente prezente...

Pentru un sfat de suflet, poţi trimite întrebările tale pe adresa: dumitriudaniela@gmail.com.