Abilitate, posibilitate şi animale vii

La câteva zile după valul tsunami din 26 decembrie 2005, am auzit la radio interviul luat unor români abia sosiţi de la Phuket din  Thailanda, unde fuseseră "să îşi facă" Sărbătorile. Scă­paseră vii ca prin urechile acului, fiindcă nu fuseseră în zona proximă plajei. După grai îmi păruseră cam de prin Ardeal, de "acasă" de la mine adică, iar după felul în care se exprimau, se arătau a fi nişte "precari cu posibilităţi". Po­vesteau nu atât despre grozăvia pe care o evitaseră întâmplător, ci despre  faptul că ei merg des în astfel de concedii, dar că "aşa ceva" nu li se mai întâmplase. Erau aşadar nişte obişnuiţi ai aeroporturilor, avioanelor, hotelurilor şi  plajelor îngrădite, nişte clienţi permanenţi ai locurilor exotice.

Nu se aflase în spusele lor  nici o frază mai de Doamne-ajută, nimic de reţinut – nici măcar nararea vreunei scene sugestive – dacă nu din clipele coşmareşti ale prăbuşirii oceanului peste oameni, măcar din acalmia, poate, şi mai de coşmar, a mortalei linişti de după, căreia îi fuseseră martori. Fireşte, nu asistaseră la ea dând o mână de ajutor muribunzilor, scoţând supravieţuitori de prin ruinele jilave şi nici cărând morţii extraşi  din nămol. Îşi strânseseră catrafusele oripilaţi de spectacol şi de mirosuri şi erau mulţumiţi că cineva se ocupase de ei: îi transportase la aeroport şi de acolo, "pachet", în România. Bineînţeles că nu au scăpat ocazia de a spune că experienţa nu i-a speriat, că a fost o întâmplare şi că vor continua să meargă în astfel de vacanţe – tirade banale, ca, de altfel, toate cele rostite de ei  până atunci.

Când vestea dezastrului de la Banda Aceh şi Phuket a ocupat pagina întâi a ştirilor, era a doua zi de Crăciun. Ştiu că gândul îmi zburase atunci la seni­nul fără veşti, dar cu "O ce veste mi­nunată!", trăit ani la rând în Sebeşel, satul bunicilor. Trecuse ceva vreme şi  "Mais où sont les neiges d’antant?" dobândise pentru mine între timp nu numai semnificaţia melancolică a  unei vârste de aur, ci, copleşită de realitate, îmi strecurase teama că iernile chiar nu vor mai fi cum au fost: cu nămeţi până la geamuri de Crăciun, cu "gerul Bobotezei" şi cu ninsori de martie.

Ştirea tragediei omeneşti de pe coasta Pacificului mă făcuse să îmi închipui însă efectele unui ipotetic val tsunami întâmplat tocmai în vremea zăpezilor de altădată, când nu erau nici ştiri, nici explozie demografică şi nici turism de masă. O vreme veche, dar nu foarte veche, cel mult cu un secol şi jumătate, poate două, în urmă. Muntele de apă ar fi prins în mala­xorul său fluid două-trei ambarcaţiuni de pescari, ar fi măturat eventual puţinele colibe de lângă plajă şi cam atât. Cunoscători din bătrâni ai retragerii apelor, ca prim semn al prăvălirii lor de mai apoi, localnicii ţărmului ar fi urcat pe o înălţime, aşteptând calmul.

Fără îndoială că, privită individual,  tragedia câtorva pescari ar fi însemnat totul, cum totul înseamnă şi moartea unei furnici. La scară planetară însă, fenomenul – cât se poate de normal sub aspect teluric – nu ar fi produs o dramă socială de masă, victimele aflându-se absolut la locul lor. Un loc unde văzuseră lumina zilei, crescuseră şi unde trăiau pescuind ori culegând poame. Un loc propice vieţii, neiertător doar pentru puţine vieţi, şi doar atunci când Atlas îşi scutura umerii. Oamenii şi-ar fi îngropat morţii, şi-ar fi ridicat alte colibe din frunze şi traiul lor ar fi continuat sub aceleaşi apusuri de o frumuseţe tragică, filtrate prin ramuri de palmier.

Dacă totuşi vreun european ar fi pierit sub un tsunami din vechime, el ar fi fost cu siguranţă un explorator sau un excentric şi curajos excursionist. În ambele cazuri, un pasionat având pe lângă bani – pe lângă "posibilităţi" adică –, mai ales abilităţile psihice, culturale şi fizice ale temerarului, cel pentru care moartea în astfel de locuri şi condiţii înseamnă un acceptabil şi asumat risc. Iar posteritatea civilizaţiei ar fi păstrat nu memoria unei tragedii de masă, ci a unei apoteoze prin tsunami.

Zăpezile de altădată devin amintire pe zi ce trece, iar aspiraţia la un Crăciun fără zăpadă înseamnă, tot pe zi ce trece, dovada supremă că omul "cu posibilităţi" face parte din lumea bună, permiţându-şi vacanţe exotice. Poate fi el obez "postmcdonaldian", televizoman convins ori simplu tub digestiv pasionat de mici şi bere. Chiar dacă nu şi-a cunoscut nici măcar dealurile din jurul satului sau urbei natale, el face turism pe glob, deşi, adesea, pus să arate pe un mapamond locul ultimei sale vacanţe, are dificultăţi. Soseşte mândru de la capătul lumii descriind cu lux de amănunte "ce mănâncă ăia", cum a fost hotelul, piscina hotelului, plaja îngrădită, aeroportul, eventual arată fotografii prost încadrate, cu el lângă "obiective turistice" consacrate, ilustrate bine în orice ghid de buzunar. Declaraţia Universală a  Drepturilor Omului şi diverse alte "carte" şi de­claraţii antropocentriste i-au dat până şi celui mai nevolnic biped dreptul ca, plătind, să îşi înlocuiască lipsa de abilitate prin posibilitate. "Omul potri­vit la locul potrivit" a rămas o zicală desuetă, fiindcă, oriunde în lume, doar banul mai este la locul potrivit.

Din când în când, Terra se scutură, şi câte un val tsunami  mătură plajele. În coada ştirilor despre zeci de mii de victime omeneşti "turişti din toate colţurile lumii", soseşte şi o veste măruntă şi oarecum stranie: nici o sălbăticiune din acele locuri şi nici un animal domestic aflat liber nu au fost surprinse de tsunami.