Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sondajele de opinie spun ca vreo 80 la suta dintre romani au incredere in biserica si, probabil, un procent mai mare dintre ei cred in Dumnezeu. In declaratii suntem credinciosi, ne raportam la o putere superioara, ne aratam evlaviosi si mai buni decat cei pe care-i tocam cu argumente "omenesti", dar in realitatea vietii, in experienta directa, acolo unde vine vorba sa ne practicam principiile, credintele si alegerile, parca uitam de Dumnezeu. Parca uitam ca suntem oameni si, mai ales, uitam ca cei de langa noi sunt si ei oameni. In experienta directa a vietii, prin fapte, adica prin roadele noastre de zi cu zi, devenim diferiti de vorbele pe care le spunem, de gandurile pe care le mestecam cu febrilitate si sfarsim prin a gandi una, a spune alta si a face alta. Cand gandurile, cuvintele rostite si faptele se afla la polul opus, ne ratacim nitel, umblam prin jungla propriilor experiente halucinante, uneori lipsite, nu doar de iubirea pentru Dumnezeu, dar si de frica de Dumnezeu. In alergarea dupa un castig personal mizer si marunt, nu mai tinem cont de nici o lege, fie ea umana sau divina. Abuzam oamenii, abuzam copiii, abuzam femeile, barbatii si pentru asta ne ducem si la vrajitori, si la biserica, sa ne rugam: "da, Doamne, sa castig eu". Suntem ca hotul, care-a lasat un acatist de iertare la biserica, dupa ce a furat tot ce-a putut din ea.
Hotul si-a recunoscut greseala, nu l-a parasit gandul la Dumnezeu. Dar, prin unele dintre experientele halucinante ale vietii, multi dintre "credinciosi" si "increzatori" in biserica pierd esentialul. Unii dintre parintii care se lupta sa obtina custodia copiilor pierd din vedere interesul copiilor. Micutii sunt doar niste pretexte pentru ca unii parinti sa-si arate fetele launtrice urate, pocite si hamesite dupa razbunare. Am auzit zilele trecute o situatie: copilul, dat in custodie unui tata care l-a parasit cand avea 13 zile, care nu si-a vazut copilul in ultimii trei ani, tipa in casa: "Nu ma duc la el (la tata), nu vreau, mama, nu ma lasa", iar pe partea cealalta a usii tatal, impreuna cu politia, spargea usa, sa intre si sa ia copilul cu forta. Sigur, au fost niste judecatori care au incredintat copilul tatalui intr-un mod straniu. Erau dupa usa aceea niste politisti, deloc impresionati de tipetele copilului, care se auzeau, fireste, in spatele usii, dar – probabil – ca ei "respectau" litera legii omenesti de data asta. Era, inainte de politisti, executori judecatoresti, judecatori si alte neamuri de legiuitori, un tata, in sufletul caruia nu s-a ivit nici mila, cu atat mai putin iubirea pentru propriul copil. Pe principiul "daca tu nu ma vrei, eu te vreau", parintele pierde esenta si isi traumatizeaza copilul in numele dreptatii sale si al unei legi facute de maini umane, interpretate de minti umane si aplicate de oameni. Un strop de iubire, un gram de suflet, o bicisnica intrebare de tipul "ce are nevoie cu adevarat copilul meu" iti poate da masura adevaratei legi a vietii. Un strop de mila te poate ridica deasupra legilor omenesti si deasupra urii tale, cum te poate face sa respecti toate legile, divine si umane, pentru ca mila inseamna intelegere si iubire. Daca credinta noastra in Dumnezeu nu se reflecta in fapte, daca putem sa ne torturam emotional propriii copii si putem accepta ca judecatori, ca politisti sau ca orice alt legiuitor sa distrugem sufletul unui copil inseamna ca suntem intr-o situatie mai rea decat a hotului care-a furat din biserica. Macar acela si-a cerut iertare, si-a constientizat greseala, dar pentru sfaramarea sufletului unui copil sau a altei fiinte (femei, barbati, parinti, subalterni, sefi, bogati si saraci) mai putini isi cer iertare, chiar daca sunt multi "hoti", cel putin la fel de credinciosi ca hotul din biserica.
Citește pe Antena3.ro
