Adevarat am intarziat!

Intr-o saptamana am trait mai intens decat intr-un an intreg, ba cat in trei cincinale la un loc, am putea zice.

Am vazut schimbarea la fata a leului, spalarea pe maini de Ion Iliescu, iar dupa iesirea din Saptamana Patimilor o sa ne bucuram cu oua rosii si cozonac de viza pusa de Uniune pe cererea de integrare europeana. Daca ne-am lua dupa chinezi, ar insemna ca intr-o singura saptamana am obtinut tot ce ne puteam dori: am trait vremuri interesante.

Dar "noi suntem romani" si, din nefericire, toate aceste evenimente au loc cu 2-3 sau chiar cu 10 ani mai tarziu, daca nu cumva prea tarziu. Polonezii au taiat zerourile din coada monedei in 1995, bulgarii in 1999, noi marcam sfarsitul inflatiei abia in 2005, ca turcii. Iesirea lui Iliescu din primul plan al scenei politice putea foarte bine sa aiba loc dupa niste alegeri anticipate, inca din 2003, nu abia acum. Intre timp, in 2004, Nastase a impartit privilegii si ajutoare ca sa devina seful statului, ceea ce ne-a folosit numai ca sa se intoarca FMI in 2005 cu vechea strategie de salvare de la dezastru: injumatatirea deficitului bugetar. Iar tarile din primul val de aderare au sarbatorit cu oua rosii si pasca, hat-hat, in primavara lui 2003. Conform scenariului initial, Slovacia urma sa adere la Uniunea Europeana la fel de tarziu ca Romania, dar Iliescul lor, Vladimir Meciar, a inteles sa nu se cramponeze de putere. Disputele populist-nationaliste au fost abandonate in favoarea muncii si a capitalului.

Asadar, intr-o saptamana am avut tot atatea izbanzi cat altii intr-un an, chiar cat intr-un deceniu si jumatate. Singura problema este ca ceea ce se intampla la noi astazi trebuia sa aiba loc ieri. Si chiar si astazi mai cautam ziua de ieri. In vremea in care noi inca bajbaim, cea mai saraca tara a Estului dinainte de 1990 - Polonia - si cei mai saraci ai momentului - bulgarii - si-au propus sa ajunga in 2009-2010 la moneda unica europeana, nu in 2012-2014. Lor le e clar ce au de facut: sa scada costul finantarii in apropierea nivelului din Germania, pentru a se putea dezvolta ca Spania si Portugalia.

Pe noi insa nu interesul national ne preocupa, ci cum sa protejam mai bine capitalul national, ca grecii. De aceea, avem toate sansele ca puterea de cumparare sa ramana si in 2015 ca in 2005. Politicienii nostri, la fel de iresponsabili ca si urmasii decazuti ai lui Ulise, au avut aceleasi tentative paguboase de a maslui indicatorii de performanta economica (inflatie, dobanzi, deficit bugetar).

Si, cu toate ca mai bine de jumatate din romani constientizeaza costurile integrarii si prefera o reforma cat mai rapida, care sa-i scape de coruptie si sa atraga capitalurile straine, politicienii continua sa-i fereasca de somaj (protejandu-se, de fapt, pe ei). Probabil ca in felul acesta cele doua treimi din tineri care declara ca vor sa plece in strainatate (sa munceasca o vreme sau definitiv) chiar se vor tine de cuvant. Iar noi, aici, in tara, vom ramane doar cu pensionarii si cu minimul de forta de munca de care are nevoie o economie suferinda de anemie cronica.

Concluzia e clara. Pe cand conducatorii politici erau inca ocupati cu administrarea trecutului, pe langa marfarul romanesc treceau cu viteza de intercity toti cei care se mai gaseau in spate. Si ei au cautat ziua de ieri, dar au regasit timpul pierdut si acum se grabesc sa nu ramana "lanterna rosie" a Noii Europe.

Iar daca tot ne-am apucat sa discutam de decalaje, nu e nevoie nici de ani, nici de bani pentru a le demonstra. Cea mai buna dovada este ca fostii nostri egali - ungurii, balticii, polonezii - au ajuns sa vina la noi ca investitori straini. Ei si-au dat seama la momentul oportun ca stapanul e clientul, nu politicianul. La ei s-a chemat terapie de soc, la noi - economie sociala de piata.

Asa ca n-am scapat de inflatie nici pana in ziua de astazi, oricat ne-am chinui sa marcam momentul.