Adio ziarişti, nu mai existaţi, merg să mă culc

“Ce mirare că sunt”! Îmi aduc aminte de mine, undeva, cândva, cu vreo 24 de ani înainte. Un fel de adolescent care încerca să înţeleagă ceva din cei peste douăzeci de ani, peste care trecuse. Buimac între două lumi din care nu înţelegeam nimic. De-a dreapta aveam un capitalism la fel de ipotetic precum o poveste a fraţilor Grimm. De-a stânga aveam comunismul care pentru mine era un fel de joacă de-a v-aţi ascunselea, pe întuneric şi frig. De băşcălie. Cei care în 1987 au împlinit 18 ani şi vorbesc despre “teroarea comunistă” nu au cale de dialog cu mine. Am locuit într-un bloc din Balta Albă, şi se întrupea curentul, şi era frig, şi trebuia să stau la coadă la pâine, şi nu era lumină pe străzi, şi nu se găsea unt, nici ulei, nici vorbă de carne, salamul era o ciudăţenie de cineva inventată, cred că România poate deţine o premieră mondială, televiziunea “parţial color”, portretele lu’ nea Nicu atârnau pe unde îţi era mai drag şi când a ieşit bancul cu Ceauşescu e într-o ureche, pentru că poza oficială era din profil, au schimbat-o cu portret din faţă, da, trebuia să cântăm, într-o sală de clasă congelată în care soarele nu lumina încă ziua, imnul naţional în care era vorba despre nişte tractoare şi un conducător, “cârmaci”, nu e o aluzie la Băsescu, aşa erau versurile, şi nişte câmpii, nu mai ţin minte exact, da, aşa e, făceam practică la IMGB, întreprinedera de maşini grele Bucureşti, în “şalopete”, ca nişte oameni ai muncii adevăraţi, intram pe poartă la şase dimineaţa, începând din prima clasă de liceu, a noua cum ar veni, maistrul pe care îl aveam ca responsabil de la liceu, eram un liceu teoretic, de matematică - fizică, era cu catalogul în braţe şi ne făcea prezenţa, ne striga la catalog, toţi îmbrăcaţi în halate albastre, mama, Dumnezeu s-o odihnească, se trezea de la patru dimineaţa ca să dea drumul la aragaz, ca să mă pot schimba “şi să-mi fie, cât de cât, bine”, da, aşa a fost, o istorie predată sub egida “iertaţi-ne copii”, de aia eu habar n-am când a domnit Constantin Brâncoveanu, sau de ce şi cum şi cu câţi bani a cumpărat întâietatea românească, pentru care a murit de moarte martirică, împreună cu fiii săi, anul ăsta e decretat de Biserica Ortodoxă Română anul Brâncoveanu, da, aşa a fost. Prima beţie am petrecut-o cu bere Bucegi şi o chestie care se numea Rachiu de Vin, o otravă, pe unu’ despre care nu mai vorbeşte nimeni, Ştefănescu îl chema, l-au executat prin împuşcare pentru că vindea un vin contrafăcut, cică, mult, mult, mai bun decât unul de preţ mediu pe care îl cumperi din supermarket. Ştefănescu submina economia naţională, asta a fost motivaţia verdictului dus la îndeplinire. Aşa a fost. Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească, înrobiţi de titluri universitare pe care le-au primit ca pe un miracol, mă învăţau să nu spun la şcoală ce aud în casă. Aşa a fost.

Şi a mai fost aşa. O lume a prieteniei rezistente, uneori subversive, Genesis, Queen, Roling Stones, ţigări Cişmigiu şi Bucegi, zise şi moartea pe schiuri, cărţi, poker şi hârtii tipărite sub coperţi, care dădeau tonul supremaţiei în nopţi târzii, unor chiulangii fugiţi de acasă. Aşa a fost. Nu-mi pare rău de nimic din ceea ce a fost, n-aş vrea să revină nimic din toate astea. Am auzit că Nichita Stănescu a semnat nu ştiu ce. Eu cred că şi-a scris poeziile cu sângele lui.

Şi acum: era în urmă cu 24 de ani sau mai bine, şi o mulţime de tineri, care acopereau un ocean de entuziasm, se îmbătau şi fumau, şi se recunoşteau unul pe altul pe stradă după îmbracăminte şi păr, eram noi, care ziceam că puterea cuvântului e nemărginită, şi visam la glorie, nu pentru noi înşine, ci pentru ţară, hahahahahha, pe bune!, aşa era, ne visam pietre de temelie a unei noi republici, îmi pare rău, aşa a fost. Credeam că dacă putem să ne cumpărăm “video”, la liber, nimic nu ne mai stă împotrivă.

Mă uit acum la televizor şi când mă pipăi nu simt nimic. Ziariştii, intelectualii, artiştii, frumuseţea, au devenit nişte gadget-uri foarte la modă pentru că sunt simple, şi extrem de uşor de manipulat.