x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Adrian Păunescu la Târgu Mureș

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 14 Dec 2014 - 17:18
Acest titlu nu este o metaforă. Și nici o sclipire de dor de tată. La Târgu Mureș, în Catedrala din Cartierul Tudor, Adrian Păunescu parcă s-a întors, pentru o clipă, să ne fie aproape. Se împlinesc în acest decembrie fără cusur 10 ani de când Catedrala noastră dragă, din mijloc de țară, și-a deschis rugăciunea pentru cei mulți. Și eu știu, la fel ca mulți prieteni, că acest lucru a fost posibil și datorită lui. A lui. Ei îl numesc ctitor. Eu îl știu de tată. Pentru dumneavoastră, poate, e poetul. Pentru alții, omul politic, înțeles sau neînțeles. Adrian Păunescu.

Scriu cu emoție și cu teama de a nu putea cuprinde în câteva rânduri tot ce s-a întâmplat aici, la Târgu Mureș. Scriu de la fața locului și asta mă face și mai responsabilă. După Liturghie, în biserica arhiplină, oamenii și-au adus aminte de cel care, în 2004, pleca de acasă de Crăciun, chiar de ziua mea, ca să fie lângă mureșeni și lângă Catedrala în care a crezut din prima clipă. M-am întristat atunci pe el, pentru că ne lasă acasă, în plină sărbătoare, cu musafiri și cu brad. Parcă am și plâns. Încă nu știam că nu e doar tăticul meu, doar capul familiei noastre. Încă nu știam că, în țara asta frumoasă și complicată, mai are copii, mai are frați, mai are părinți, mai are școli, mai are biserici, mai are câmpii, mai are râuri, mai are munți, mai are poteci, mai are păduri, mai are verișori, mai are bunici, mai are lacrimi de care se angajase, prin vers și prin ochii lui albaștri, să aibă grijă. Din prea multă dragoste. Din prea multă jale. Din prea mult zbucium.

Vom relata pe larg, în următorul număr din “Flacăra lui Adrian Păunescu”, ce s-a petrecut la Târgu Mureș. Pe 14 decembrie 2014. Acum nu-mi vine în minte decât ce mi-a spus dimineață, referindu-se la tata, o dragă doamnă a folkului, uitată, parcă, de vremurile acestea pustii: “Și noi am fost copiii lui...”

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de