Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza georgiană poate fi descrisă ca ultima noapte a unipolarismului şi prima noapte a pluripolarismului asimetric. Ea este cel dintâi război al unei (dez)ordini caracterizate de concursul între centre de iradiere asimetrice sub aspectul naturii (state, dar şi actori nestatali – subnaţionali, supranaţionali şi transnaţionali) şi puterii, care îşi impun priorităţile într-un spaţiu măsurat prin lungimea braţului fiecăruia. Atunci când şi acolo unde braţele se ating, sar scântei. Ele aprind războaie periferice menite să corijeze raportul de putere al centrelor.
Criza georgiană poate fi descrisă ca ultima noapte a unipolarismului şi prima noapte a pluripolarismului asimetric. Ea este cel dintâi război al unei (dez)ordini caracterizate de concursul între centre de iradiere asimetrice sub aspectul naturii (state, dar şi actori nestatali – subnaţionali, supranaţionali şi transnaţionali) şi puterii, care îşi impun priorităţile într-un spaţiu măsurat prin lungimea braţului fiecăruia. Atunci când şi acolo unde braţele se ating, sar scântei. Ele aprind războaie periferice menite să corijeze raportul de putere al centrelor.
Într-un atare context oscilând între căutarea echilibrului global şi valorificarea superiorităţii relative, democraţiile euro-atlantice încearcă să găsească răspunsul adecvat la reactivarea puterii ruseşti. Ca de obicei, evenimente previzibile iau Occidentul prin surprindere, punându-i la grea încercare capacitatea de reacţie după ce i-au dovedit incapacitatea de iniţiativă.
Dilema lumii euro-atlantice post-unipolare confruntate cu neo-imperialismul ruso-asiatic este aceea a alegerii între confruntaţionism şi conciliatorism. Alternativa este rea în ambele componente. Chiar dacă Rusia nu mai este superputerea sovietică de odinioară, confruntarea directă cu ea presupune costuri pe care nici o democraţie nu este gata să şi le asume decât dacă Moscova depăşeşte linia unui Rubicon pe care şahiştii Kremlinului vor şti probabil să nu îl traverseze. Conciliatorismul este, de asemenea, perdant, căci liderii ruşi (ca, de altfel, toţi liderii marilor popoare cu gust pentru autoritate şi tradiţii paternaliste) nu disting decât limbajul forţei şi al fermităţii.
Până când va găsi linia de mijloc între cele două, Occidentul trebuie să evite atât strategia compensaţiei, cât şi pe cea a autoînşelării. A-l recompensa pe preşedintele Saakasvili – vinovat de scoaterea ursului rus din bârlog – spre a sancţiona caracterul disproporţionat al reacţiei premierului-preşedinte Putin, este o aventură nesocotită. Pentru a fi pus în pericol interesele euro-atlantice în Caucaz, micul dictator georgian nu are de ce primi dreptul de a consuma securitatea NATO în calitate de membru. Recenta vizită a Secretarului General Jaap de Hoop Schefer, însoţit de o liotă de ambasadori, la Tbilisi, este o provocare periculoasă pe cât este o promisiune imposibilă. Încercarea de a-l menţine la putere cu sprijin extern pe un şef de stat problematic este la fel de ilegitimă şi nefastă ca şi efortul de a-l dărâma prin intervenţie externă. În mod similar, este o eroare să îl premiezi pe autocratul Lukaşenko în compensaţie la geo-politica medvedeeviană.
Pe de altă parte, cei care pledează, pe bună dreptate, pentru dialog, nu trebuie să se mintă. Rusia nu doreşte negocieri pentru o nouă ordine mondială – deschiderea acestora fiind, probabil, obiectivul strategic care a determinat-o să accepte costurile acţiunii militare masive în Georgia şi ale recunoaşterii independenţei sud-osetine şi abhaze – de dragul cooperării paşnice cu Occidentul, ci pentru reafirmarea, consolidarea şi garantarea rolului ei de superputere. Afirmarea dreptului Moscovei de a-şi proteja supuşii oriunde în lume – amintind de vechea doctrină panslavistă, de cea a solidarităţii pravoslavnice sau cea a internaţionalismului proletar – pune în relaţie pluripolarismul cu geo-politica pe baze etnice, circumscriind imperialismul naţional. De asemenea, dreptul de a stabili relaţii speciale cu regiunile strategice învecinate, în sine acceptabil, sugerează, totuşi, mai cu seamă prin ignorarea obligaţiei de a fonda asemenea relaţii pe interese mutuale şi libertatea opţiunii, întoarcerea la politica sferelor de influenţă. Din atare perspectivă, ordinea multipolară cerută de Moscova şi cu care europenii, dar şi unii americani, vor fi principial de acord, riscă să devină un multipolarism orwellian în care toţi polii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii.Problema are soluţie! Ea a fost prefigurată de o celebră formulă a lui Theodor Roosevelt. Parafrazându-o putem spune: să vorbim blând cu Rusia, dar să ţinem în mână un ciomag uriaş. Acest ciomag poate fi alianţa strategică între Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei. Cea care poate face astăzi cel mai mult pentru ca o asemenea alianţă să devină realitate durabilă este UE.
Citește pe Antena3.ro
