Agurida

În plin zăduf văratic, la Islaz, mă pitulam sub viţele de "drăgăşancă" şi cercetam pofticios strugurii. Îi pipăiam nerăbdător, în aşteptarea miracolului coacerii lor. Până să se pârguiască şi să-şi strângă dulceaţa zemoasă în boabele rotunde, strugurii erau tari şi cruzi. Rupeam din ciorchinele mângâiat câteva mărgele verzulii şi le striveam la repezeală între dinţi.

Acreala sucului îmi inunda gura făcută pungă, răsfirându-se înţepător în fiecare mugur al gustului, şi faţa mi se încreţea ca o hârtie mototolită. închideam ochii picurători de lacrimi şi mă căzneam zadarnic să înghit agurida. Scuipam pe răzor cămăşuţele aspre ale boabelor mestecate şi numai aşa îmi eliberam gustul năclăit de acreală. Tot pe atunci, ma-marea dregea ciorbele cu aguridă, cum o învăţaseră şi pe ea babele din satul colbuit. Ciorba bolborosea în oala de pământ, la focul mocnit al bălegarului uscat de soarele lui Cuptor. Fierbea cu bănuţi aurii, împrăştiind un miros ameţitor. Bobiţele cădeau în afundul lichidului aburind şi se ridicau apoi la suprafaţă, spărgând băşicile de spumă. Ehe, ce mai ciorbă ieşea atunci la Islaz!... Ţăranii mei din sudul nisipos dibuiseră rostul acriturii, îl pricepuseră bâjbâind întâmplarea şi se ajutau de aguridă şi când îşi curăţau mâinile murdare de piatra vânătă cu care stropeau via.

Asemenea străbunilor din sud, patronii din media românească au adunat în studiouri şi redacţii acrituri cu care să potolească dorinţele astringente ale consumatorilor de tărăboi. Agurida e o delicatesă în democraţia noastră supărător de originală şi de vocală, o prezenţă râvnită şi zgomotoasă. Cu ea se umflă ratingul şi se isterizează poporul. Prin ea, norodul îşi asigură dreptul la răzbunare şi ură, la vehemenţă şi mahalagism, la dialogul urlat. Invariabil, agurida e o duduie, să-i zicem Andreea (şi nu una!), Dana ori altcumva, care îşi trădează feluritele complexe şi de aici nevoia ei de harţă permanentă. De ţâfnă şi gâlceavă. Are buzele subţiri, aproape invizibile, şi figura asimetrică, în linii ascuţite şi neprietenoase. Glasul îi e un şuierat prelung şi sentenţios, de parcă şi-ar curăţa limba cu şmirghel. E mereu înţepată şi suficientă, obraznică şi vituperantă, n-o interesează deloc nuanţele. Păi, lumea a început cu puţinătatea sa viperoasă, şi asta e îndeajuns să se considere mai presus de celelalte vieţuitoare ale planetei. Adevărul ei nu e umbrit de îndoieli, nu se clatină. Dimpotrivă, crede în dogmele scandaloase, livrate de-a gata de manipulatorii de opinie. Alteori, agurida e un imberb cu fălcile încleştate, ţeapăn şi solemn ca o lumânare de parastas. Să-i zicem Alex, Dan, Mihai, Sorin ori altcumva. Şi unii, şi alţii, nişte comisari şi comisărese cu porniri gestapoviste, eşuaţi pe plaja mediatică. "Mogulii" îi plătesc să execute în public indivizi sau grupuri profesionale şi să ne terorizeze programatic. Chipul terorii e chiar agurida, un fel de miră postdecembristă iţită inevitabil pe micile ecrane. Pe înserate, în buza nopţii, agurida ne intră agresiv în casă şi ne sperie somnul, stricându-ne tihna. Dau verdicte fără recurs, siluiesc destine şi fapte cu cinismul rece al temuţilor inchizitori. Ne ceartă ţăţeşte, cu scăpărări otrăvite în ochi şi voce, şi zău că simt în cerul gurii acreala aguridei din copilărie. Din păcate, ciorba televistică servită de posturile atinse de sfoiagul OTV e atât de potroacă, încât stomacul se revoltă în spasme de greaţă, e cotropit mişeleşte de grotescul nesăţios. Mi se strepezesc iarăşi dinţii, mintea mi se zbârleşte înfiorată şi scuip în răzorul închipuit. Rămâne însă gustul acrelii şi de el nu scap nici în zori. îl car coşmaresc, condamnat la zvârcoliri noptatice. Dimineaţa se învârtoşeşte din nou, o dată cu articolele condeierilor cu fierea aţâţată de duşmănii nelecuite. De invidii oarbe şi de răzbunări purulente. Trăim bezmetic epoca aguridei, într-o Românie "bolnavă de ea însăşi", ca să-l citez pe poetul diagnostician de ţară Lucian Avramescu. Poate că aguridele din media românească se vor coace cândva, se vor îndulci, întru sănătatea unei societăţi instigate pervers la vrajbă şi dezbinare. Că şi "câinele trebuie să treacă prin jigodie, copilul prin scarlatină şi studentul prin socialism", iar stafida prin aguridă, completez eu vorbele înţelepte ale excesivului Nae Ionescu. Deşi nu orice aguridă se împlineşte ca stafidă...