Alchimistul amator

Nu obişnuia să facă vizite, nu călătorea prea departe de casă, nu se întâlnea cu prietenii. Nu practica nici un sport, nu cânta la vreun instrument, nu juca niciodată cărţi şi nu paria la cursele de cai. Dispreţuia poezia, pe care o considera rept „o prostie ingenioasă" şi singura dată când s-a lăsat dus la operă a plecat înainte de actul al treilea.

Unul dintre asistenţii săi, un anume Humphrey, spunea că nu l-a văzut niciodată stând de­geaba, că nu avea nici o distracţie favorită şi considera drept timp pierdut orice clipă petrecută fără a se ocupa de studiile sale. Era ne­căsătorit, nu îi este atribuită nici o legătură romantică şi se poate să fi fost încă virgin atunci când a murit la vârsta de 85 de ani. E vorba de Sir Isaac Newton, un geniu al ştiinţei, care ştia prea bine că este un geniu şi nu-i plăcea deloc să-şi piardă vremea.

Nu a dus o viaţă prea uşoară. Nu s-a mulţumit să definească legile universale ale mişcării şi ale atracţiei gravitaţionale, să formuleze ecuaţiile care stau şi azi la baza explorării spaţiului, să des­copere proprietăţile luminii şi spectrului, sau să inventeze calculul integral şi diferenţial. Sir Isaac avea şi o altă carieră, paralelă cu cea de fizician, pe care o ţinea ascunsă, dar căreia îi era la fel de devotat, era alchimist. Pe lângă pasiunea, poate chiar obsesia cu mecanica astrelor, el s-a ocupat vreme de peste trei decenii cu încercarea de a transmuta metalele, petrecând multe, foarte multe nopţi lângă cuptorul său. Au rămas de pe urma acestei îndeletniciri secrete nenumărate manuscrise, mai bine de un milion de cuvinte, prea multă vreme ignorate, abia acum descifrate şi puse la dispoziţia cercetătorilor istoriei ştiinţei.

Oricine ştie, sau îşi închipuie că ştie, ce a fost alchimia, o pseudoştiinţa (sau o protoştiinţă) care încercă să transforme plumbul în aur, să descopere elixirul tinereţii veşnice şi să atingă înţelepciunea supremă. Pare de neînţeles ca un savant ca Newton, rivalul lui Einstein la titlul de „cel mai mare fizician", definit de către James Gleick drept „arhitectul lumii moderne", s-a lăsat atras într-o asemenea înşelăciune transparentă. Să fi avut Newton mintea tulburată de vaporii de mercur la care a fost expus ani de-a rândul, aşa cum crede Klavan, neurolog şi autor de romane poliţiste? Era el oare dornic de îmbogăţire, naiv, orbit de vise şi incapabil să mai vadă adevărul?

Nici vorbă, cel puţin aşa ne asigură William Newman, specialist în istoria şi filozofia ştiinţei. Lui Newton, autorul magistralei opere „Principia Mathematica", îi erau bine cunoscute elementele ştiinţifice care stau, totuşi, la baza alchimiei. Printre ele, convingerea că orice compus poate fi redus la părţile sale componente, care pot fi rearanjate pentru a obţine un compus cu calităţi infinit superioare. Erau binecu­noscute aparentele transformări ale fierului în cupru, ca efect al apei din unele izvoare minerale. Sir Isaac Newton credea în alchimie, împreună cu majoritatea savanţilor experimentalişti ai secolului al XVII-lea. Şi dacă alchimiştii vremii nu stăpâneau încă arta transmutării, operaţiune despre care am aflat că necesită echipamente serioase, precum acceleratoarele de particule, aveau şi ei succesele lor, multe cât se poate de importante.

Din misterioasele lor laboratoare au ieşit la lumină noi medicamente, vopsele mai strălucitoare, săpunuri şi detergenţi, şi chiar băuturi alcoolice de calitate superioară. Până în ziua de azi în Anglia meseriile de farmacist şi chimist sunt definite prin acelaşi cuvânt. Alchimia înseamnă mai mult decât transmutarea metalelor. Printre altele, tocmai alchimiştii au fost cei care au dat în vileag înşelătoriile celor din breaslă. Newton, numit la bătrâneţe conducător al mo­netăriei coroanei britanice, este necruţător cu speculanţii şi falsificatorii.

Şi aici, într-o fericită întâlnire între ştiinţă şi ficţiune, îl regăsim pe marele savant în postura de erou al capodoperei lui Neal Stephenson, trilogia „Ciclul baroc". Ultimul volum, „Sistemul lumii", îl prezintă pe Newton, alchimistul secret, angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu ingeniosul falsificator Jack Shaftoe, regele vagabonzilor, în timp ce căuta încă secretul nemuririi. În timpul acesta, savantul şi puritanul îmbătrânit Daniel Waterhouse nu renunţa la tentativa sa de a-i împăca pe eternii rivali, Newton şi Leibniz. Spre sfârşit, aflăm că în curând va fi inventată cea mai complexă maşină creată de mintea umană şi că lumea nu va mai fi ca înainte. Să fie oare vorba de calculator?