Alegerile ca un şut în fund

Am înţeles că progresul în România este inevitabil şi că votul meu contează

Am înţeles că progresul în România este inevitabil şi că votul meu contează

Alegerile din Duminica Orbului au fost ca o revelaţie. În ciuda cîrtitorilor de tot felul, am înţeles că progresul în România este inevitabil şi că votul meu contează. Un grup de analişti optimişti a socotit că, oricît s-ar fura, tot rămîne ceva şi pentru ţară. Noi însă muncim, nu gîndim, şi observăm că şi hoţia are părţi acceptabile.

Lucrurile sînt mai uşor de priceput dacă pleci de la ultima întîmplare furnizată de agenţiile de presă: un judecător din Arad a cerut treizeci de mii de euro şpagă pentru un dosar. Treijdemii. Cinci dosare înalţă o vilă. Vila rămîne în ţară, ca bun privat, înnobilează patrimoniul. Vila poate deveni oricînd o pensiune, slujind strategiilor locale privind turismul naţional. Atunci ce e rău la şpagă?

Un fel de analogie cu pilda magistratului. Alegerile scot în faţă un individ. Care, să zicem, va administra la un judeţ, într-un mandat, cam două miliarde de euro. Jumătate vine din fonduri europene, jumătate din bugetul ţării. Buuuun. În spatele alesului aşteaptă rozîndu-şi unghiile strategii. Păpuşarii. Ei l-au împins în alegeri, l-au plătit, l-au făcut om. Simbioza ales-strateg funcţionează perfect pe juma din sumă. De acord cu analiştii.

Dar strategul este şi el patriot. Şi contribuie la dezvoltarea durabilă. Cu cît mai mulţi strategi bogaţi, cu atît o ţară mai bogată. O demonstrează un conducător de club de fotbal uns cu toate alifiile. El, despre o ţară vecină: "Păi, ce ţară e aia, bă, cîţi miliardari are?". Moderatorul: N-are decît vreo patru sau cinci milionari, din cîte ştiu… dar la ei nu se prea fură, îi umflă. Renumitul conducător: "Păi, vezi, bă, păi, ei se pune cu mine, cu noi… cîţi miliardari are România? Şi ce-i aia, se fură? Păi, banii îi luăm cu noi în mormînt, nu rămîn în ţara noastră?". De aici analogia cu vila judecătorului, ce, o ia cu el în mormînt?

Teza analiştilor: doar miliardul nefurat, rămas comunităţii, e pus la treabă pentru noi, alegătorii. Pentru drumuri, poduri, blocuri, viaducte, canalizări, autostrăzi, cămine…

Teza noastră: vax albina. Şi strategul, din matrapazlîcurile cu alesul, face drumuri, poduri, blocuri, viaducte, canalizări, autostrăzi, cămine pentru copii, bătrîni şi săraci, case pentru prăpădiţi. Hoţia apare, evident, ca un factor de progres. Bogatul ia de la Europa, de la stat şi dă la săraci, oprindu-şi un comision căcăcios de administrare. Fiindcă şi furatul trebuie să aibă profit.

Aici vine clenciul alegerilor, neintuit de analişti. Miliardul furat se va întîlni în mod fericit cu miliardul sănătos, graţie alesului tău. România cîştigă de două ori. Un primar sădeşte un pom (cît mai rămîne dintr-un parc cu "Aici sînt banii dvs.!"), dar îl lasă şi pe strateg să ridice un bloc pe restul parcului. Un pom – un bloc, un pom – un bloc ş.t.a. (şi tot aşa). Primarul ales are meritul excepţional că pune la treabă ambele miliarde pentru binele public.

România se află astăzi la răscruce de drumuri. De-o parte, depăşitul adagiu al lui Radu Vasile: "Nu mai e nimic de furat". De cealaltă parte, un răspuns verificat în timp: "Aş!".

În sinergia faptelor, alegerile, la naiba, sînt ca şutul în fund. Progres de progres. Adevărul acesta îţi armonizează salvator moralul cu… realitatea. Sperînd ca odată şi odată, la vremea nepoţilor nepoţilor tăi, miliardele să se descurce fără strategi. Pînă atunci, ca un corolar, o vorbă deşteaptă a lui Piersic Jr: să vedem cum facem să cădem la pace noi şi politicienii, să avem şi noi aer curat. Soluţia: un primar – un pom – un bloc, un primar – un pom…