Alex, ultimul mesaj

Alex, eu cred că – în afară de accidente – actul de a muri înseamnă, de fapt, a nu mai putea rezista dorinţei de a pleca în altă parte. Mori atunci când te învinge ACEL dor de ducă. Aşa a fost şi cu bunicul meu: la 99 de ani, toamna, a decis că este de ajuns – pentru el nu mai era nimic de făcut AICI. 

Pentru mine, Alex, plecarea ta s-a petrecut în două etape. Prima oară, când ţi-am citit scrisoarea publică de rămas bun din Dilema Veche şi am aflat că ţi-ai lipit pe valiză un sticker cu „Buenos Aires”. Vineri dimineaţa, pe 13 noiembrie 2009, ţi-am scris un mesaj în care îţi uram „Vânturi bune” în noua ta aventură în ţara lui Ernesto Sabato, pe care amândoi îl preţuim atât de mult.

Mi-ai răspuns că încă din copilărie ţi-ai dorit să ajungi în Argentina, „acest loc mitic/fabulos = Sabato (...), dar şi Borges, Bioy-Casares, Corta­zar…”. „Argentina mi s-a părut, dintotdeauna, cea mai europeană ţară din America Latină, iar Buenos Aires – cel mai cosmopolit oraş din emisfera sudică. De când am ajuns – a trecut deja o săptămână – sunt într-o vrajă continuă...”, îmi scriai tu. Mi-ai povestit apoi despre avenidele aglo­me­rate, înţesate de taxiuri cu acoperiş galben, şi despre imensele parcuri pline de copaci seculari şi de arbori mov, „jacaranda”. Taxiuri galbene şi arbori mov. Mi-am adus aminte de expoziţia ta de fotografie de la Căr­tu­reşti de acum câţiva ani, în care am admirat o Havana cum nu am mai vă­zut-o vreodată în imaginile altcuiva. „Şi încă n-am ajuns”, povesteai tu, „în zona cea mai somptuoasă, se pare – Recoleta –, care seamănă cu Parisul!”. Da, acea Recoleta a lungilor plimbări ale lui Sabato, cartier care-i evoca probabil anii de tinereţe petrecuţi la Paris ca fizician în Laboratoarele Curie.

Anul trecut ne-am întâlnit întâmplător în Bucureşti, în Piaţa Amzei, într-o după-amiază de toamnă. Mi-ai spus că eşti bine, că Argentina este fa­bu­loasă, dar că totuşi prea departe de mama ta şi că, în plus, are o climă pe care ai suportat-o cu greu şi că probabil te vei stabili în Portugalia, la Lisabona. A fost ultima oară când te-am văzut.

Alex, tu m-ai luat colaborator la Dilema în 1994, propunându-mi să scriu săptămânal o „tabletă” despre kitsch. Tu i-ai dat numele de „Kitschtesenţe” şi am scris-o timp de un an, rămânând după aceea co­la­bo­rator ocazional al Dilemei şi al Dilemei Vechi, unde m-ai invitat apoi regulat să scriu la câte unul dintre dosarele pe care le păstoreai.

Acum câţiva ani m-ai invitat într-o emisiune culturală pe care o re­a­li­zai pentru TVR. Am stat în ceainăria de la Cărtureşti, la o masă mică, ro­tundă, neagră, şi am vorbit despre fotografie, una dintre marile tale pa­siuni. Puţină lume ştie că erai şi un foarte bun fotograf.

Alex, îmi aduc aminte cum am polemizat noi doi, prieteneşte, în pa­gi­ni­le Jurnalului de duminică în cazul lui Cristi Puiu. De fapt, opiniile noastre nu erau contradictorii, ci erau doar două moduri diferite de a-l perce­pe pe Puiu, pe care amândoi îl preţuiam. Iar atitudinea ta critică publică a sprijinit capital impunerea noului val al cinematografiei româneşti.

Sâmbătă, pe 9 aprilie, am auzit la radio că te-ai decis să pleci a doua oară. Şi definitiv, de data asta. Te văd trecând agale, cu un aparat foto de gât, prin penumbra răcoroasă dintre arborii mov jacaranda şi taxiurile gal­bene, în drum spre Recoleta, Buenos Aires.