Alex, eu cred că – în afară de accidente – actul de a muri înseamnă, de fapt, a nu mai putea rezista dorinţei de a pleca în altă parte. Mori atunci când te învinge ACEL dor de ducă. Aşa a fost şi cu bunicul meu: la 99 de ani, toamna, a decis că este de ajuns – pentru el nu mai era nimic de făcut AICI.
Pentru mine, Alex, plecarea ta s-a petrecut în două etape. Prima oară, când ţi-am citit scrisoarea publică de rămas bun din Dilema Veche şi am aflat că ţi-ai lipit pe valiză un sticker cu „Buenos Aires”. Vineri dimineaţa, pe 13 noiembrie 2009, ţi-am scris un mesaj în care îţi uram „Vânturi bune” în noua ta aventură în ţara lui Ernesto Sabato, pe care amândoi îl preţuim atât de mult.
Mi-ai răspuns că încă din copilărie ţi-ai dorit să ajungi în Argentina, „acest loc mitic/fabulos = Sabato (...), dar şi Borges, Bioy-Casares, Cortazar…”. „Argentina mi s-a părut, dintotdeauna, cea mai europeană ţară din America Latină, iar Buenos Aires – cel mai cosmopolit oraş din emisfera sudică. De când am ajuns – a trecut deja o săptămână – sunt într-o vrajă continuă...”, îmi scriai tu. Mi-ai povestit apoi despre avenidele aglomerate, înţesate de taxiuri cu acoperiş galben, şi despre imensele parcuri pline de copaci seculari şi de arbori mov, „jacaranda”. Taxiuri galbene şi arbori mov. Mi-am adus aminte de expoziţia ta de fotografie de la Cărtureşti de acum câţiva ani, în care am admirat o Havana cum nu am mai văzut-o vreodată în imaginile altcuiva. „Şi încă n-am ajuns”, povesteai tu, „în zona cea mai somptuoasă, se pare – Recoleta –, care seamănă cu Parisul!”. Da, acea Recoleta a lungilor plimbări ale lui Sabato, cartier care-i evoca probabil anii de tinereţe petrecuţi la Paris ca fizician în Laboratoarele Curie.
Anul trecut ne-am întâlnit întâmplător în Bucureşti, în Piaţa Amzei, într-o după-amiază de toamnă. Mi-ai spus că eşti bine, că Argentina este fabuloasă, dar că totuşi prea departe de mama ta şi că, în plus, are o climă pe care ai suportat-o cu greu şi că probabil te vei stabili în Portugalia, la Lisabona. A fost ultima oară când te-am văzut.
Alex, tu m-ai luat colaborator la Dilema în 1994, propunându-mi să scriu săptămânal o „tabletă” despre kitsch. Tu i-ai dat numele de „Kitschtesenţe” şi am scris-o timp de un an, rămânând după aceea colaborator ocazional al Dilemei şi al Dilemei Vechi, unde m-ai invitat apoi regulat să scriu la câte unul dintre dosarele pe care le păstoreai.
Acum câţiva ani m-ai invitat într-o emisiune culturală pe care o realizai pentru TVR. Am stat în ceainăria de la Cărtureşti, la o masă mică, rotundă, neagră, şi am vorbit despre fotografie, una dintre marile tale pasiuni. Puţină lume ştie că erai şi un foarte bun fotograf.
Alex, îmi aduc aminte cum am polemizat noi doi, prieteneşte, în paginile Jurnalului de duminică în cazul lui Cristi Puiu. De fapt, opiniile noastre nu erau contradictorii, ci erau doar două moduri diferite de a-l percepe pe Puiu, pe care amândoi îl preţuiam. Iar atitudinea ta critică publică a sprijinit capital impunerea noului val al cinematografiei româneşti.
Sâmbătă, pe 9 aprilie, am auzit la radio că te-ai decis să pleci a doua oară. Şi definitiv, de data asta. Te văd trecând agale, cu un aparat foto de gât, prin penumbra răcoroasă dintre arborii mov jacaranda şi taxiurile galbene, în drum spre Recoleta, Buenos Aires.