Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şi la nume trebuie să ai noroc. Geo Bogza e numele pe care şi l-a inventat un gazetar interbelic, talentat, e drept, dar nu într-atât de talentat şi de productiv, încât să fie pomenit cu evlavia cuvenită marilor autori. Geo Bogza a publicat un reportaj, în care a povestit cum s-a plictisit el între două trenuri în Mizil. Dacă ar fi scris reportajul la Buhuşi sau la Făurei, era acelaşi lucru. Mizil, ca şi Geo Bogza, e un nume care promite nu ştiu ce.
Oraşe în care nu se întâmplă nimic sunt cu zecile. E o anume varietate şi în nimic. Într-un fel nu se întâmplă nimic la Titu şi în alt fel la Simeria. Tot ce nu se întâmplă niciodată la Mizil pare însă mai interesant decât ce nu se întâmplă niciodată în alte locuri. Geo Bogza a speculat această particularitate a banalului de a putea fi înălţat la rangul de unic. Nici din opera sa nu-i mare lucru de reţinut, totuşi istoria literaturii îi cinsteşte darul de a scoate totul din aproape nimic.
Am trecut prin gara Mizil de nenumărate ori şi de fiecare dată mi-am adus aminte de reportajul lui Geo Bogza. Nu-s însă atât de rafinat ca să experimentez plictiseli în gări de provincie şi în târguri amorţite. Ultima oară, în marginea Mizilului, în curtea unei gospodării răzleţite mult de târg, mi-a atras atenţia, din goana trenului, o găină care ciugulea foarte preocupată o pungă de plastic. E exagerat spus din goana trenului. În România, trenurile se târăsc, nu aleargă. Dar şi verbele feroviare au căpătat un gen de magie. Să spunem, respectând misterul tradiţional al verbelor ceferiste, că am zărit într-o fracţiune de secundă pe o vreme mohorâtă, care îndemna să fugi cât mai departe de Mizil, nu să experimentezi lingori intelectuale, o găină albă consumând cu foame mare nişte plastic. Într-o vreme, reporterii inventivi publicau reportaje de tipul "Am fost o zi şofer de taxi", "Am fost o zi ministru", "Am fost o zi pacient la spitalul de nebuni". M-am gândit că, în ce priveşte găinile, ce contează sunt numai părerile noastre despre ele. Normal ar fi fost să gândesc că, aşa cum mă uitam eu la găina aia bătută de soartă, şi ea se uita la mine. Lucrul cu adevărat dramatic în viaţa acelei găini era că te îndemna să-ţi imaginezi cum trăiau stăpânii ei din casa de la marginea târgului. O găină, indiferent că e de fermă sau de curte, tot găină se cheamă că e. Casa din spatele găinii cu greu putea fi numită locuinţă de oameni.
Din goana trenului, vedem mai ales funduri de curţi, clăi de coceni putrezite, gropi de gunoaie, hambare încropite, privăţi, sticle de Pepsi Cola şi buruieni. Rareori faţadele sunt orientate spre linia ferată. Pentru unii însă existenţa e atât de cenuşie că şi un tren care se târăşte între Galaţi şi Bucureşti e un eveniment, şi-şi întorc faţa casei spre tren. Punctul lor de vedere despre trenuri nu e foarte deosebit de al găinii, care nu ştie nici de ce a venit pe lume, nici nu ştie ce-o aşteaptă. Stăpânii casei au mâncat ce-a fost în pungă, iar găina duce treaba până la capăt ciugulind plasticul. După ce se îndoapă cu plastic, orice găină ar avea dreptul să se arunce înaintea trenului. E un drept care ţine de esenţa democraţiei. Cred că am mers prea departe, vorbind de găini şi de democraţie, aşa că mă opresc aici.
Citește pe Antena3.ro
