Amintire din comunism

Regimul comunist ingăduia furtul acesta mărunt, de subzistenţă, dar, cănd şi cănd, făcea razii aspre şi-i dădea pe măna justiţiei pe "tălhari", in procese exemplare incropite in mijlocul colectivelor de oameni ai muncii. Alteori, la intrarea in sat, ţăranii erau controlaţi la piele de activiştii de partid şi "delincvenţii" plecau acasă cu măinile şi traistele golite. Vorba lui Marin Sorescu: "Şi toţi cătaţi ca hoţii-n buzunare/ Sunt, cănd se-ntorc, lihniţi, de la tarla, /ţăranii fac risipă foarte mare/ Cu vechiul lor nărav de-a mai mănca".

Ce arşiţă era pe cămp, inspre nisipurile Islazului! O fierbinţeală densă şi compactă se ridica in fuioare tremurănde din ţărăna incinsă. Toropeala verii pălise pălămida şi-i intărise vărfurile ţepoase căt să-ţi gădile tălpile bătătorite. Firişoare subţiri şi roşiatice se prelingeau arar din zdreliturile picioarelor, neincălţate de cu primăvară. Culesul porumbului sosise inainte de vreme şi fusese anunţat sărguincios din poartă-n poartă de şefii echipelor din CAP. Care cu carul, care cu cotiga sau căruţa (ăi mai pricopsiţi), o luară incă din zori spre tarla. Ceilalţi membri cooperatori, prinşi in acordul global, aşteptau in faţa primăriei să-i ia camionul "Steagul roşu" şi să-i ducă la treabă. De fapt, pe "şuşaua mare" se strănseseră numai femeile, fiindcă bărbaţii munceau la oraş, la combinatul chimic, de unde se intorceau acasă seara, cu rata. Cei care lucrau in primele schimburi. ailalţi plecau noaptea şi reveneau dis-de-dimineaţă, cu servietele burduşite cu franzele moi şi pufoase. Ţărăncile işi atărnaseră secerile pe umeri şi trăncăneau verzi şi uscate in graiul lor mai mult răstit şi repezit. Sporovăiau să le treacă orele, ţinăndu-şi lăngă picioare paporniţele in care azvărliseră un codru de păine, o bucată de brănză, căţiva "pălăgeni", din ăia roşii şi mari căt inima de bou, şi-o legătură cu sare. In paporniţe aşezaseră şi tugile cu apă rece de făntănă sau urcioarele astupate cu dopuri din cocean bătut. Pripită de soarele miezului de zi, apa se incălzea şi abia mai potolea setea. Dacă aria era pe malul Geraiului, ţăranii fugeau la gropanele săpate de ciobani in clisă, ca să-şi adape turmele, şi cărau de acolo apă. Am băut şi eu apă din gropane. Avea un gust mălos şi cănd mă aplecam deasupra puţului, broaştele săreau speriate in adăncu-i şi tulburau apa, dar, de sete, nu mă sinchiseam neam de ele. Aşa era atunci la Islaz, in copilăria mea de basm.


Camionul de la colectiv se urnea anevoie şi duduia ca o locomotivă imbufnată, scoţănd un fum gros şi inecăcios. Muierile urcau in remorcă şi-şi continuau vorovirea, cu basmalele fluturănd in curentul stărnit de goana maşinii. La marginea ogorului coborau, işi ingrămădeau paporniţele la umbra duzilor neatinşi de omizi şi se răsfirau in lan. Rupeau ştiuleţii şi-i aruncau in coşurile de nuiele, pe care apoi le deşertau printre rănduri, in grămezi invărfuite. La prănz işi trăgeau sufletul, pitindu-se la răcoarea vreunei adieri firave de vănt şi rănduind, pe ştergarele din borangic, bucatele primenite de acasă. Tăiau in patru roşiile căt inima de bou, le intingeau in sarea grunjoasă şi le inghiţeau cu poftă, pe nemestecate, amestecate cu dumicaţii de păine. Luau urcioarele şi sorbeau pe la ţăţă apa clocită, după care işi ştergeau buzele inroşite cu dosul palmei.


Măncau şi vorbeau intruna, cu baticurile lăsate pe frunte, să le păzească de dogoare, aidoma unor streşini pănzate. Unele se intindeau pe-o rănă şi aţipeau pănă ce suratele lor se săltau in capul oaselor şi se pierdeau in lan. Cănd aproape că sfărşeau norma, secerau bălur, măur şi alte ierburi crescute alandala, cu care ingrăşau dobitoacele din bătătură. Pe amurgite, ţărăncile işi chiteau boarfele şi se uitau lung in zare, doar-doar or vedea leneşele camioane. Pănă să apară magaoaiele motorizate, ascundeau peste tot ştiuleţi: in săn, sub fuste, in jurul brăului, in paporniţe, ca să nu-i găsească brigadierii şi ăia de la sfat. "Eh, şi dacă ne-or prinde, ce-o să ne facă fa, că uite căte suntem! Nu ne-or băga la bent!" zicea căte una mai chiznovată şi izbucnea in răs. Alta, cu limba mai păcătoasă, slobozea măscări din alea deocheate, să-şi verse obida. Şi rădeau toate, convinse că partidul nu-şi va prăpădi timpul declanşănd procedurile judiciare impotriva lor. Regimul comunist ingăduia furtul acesta mărunt, de subzistenţă, dar, cănd şi cănd, făcea razii aspre şi-i dădea pe măna justiţiei pe "tălhari", in procese exemplare incropite in mijlocul colectivelor de oameni ai muncii. Alteori, la intrarea in sat, ţăranii erau controlaţi la piele de activiştii de partid şi "delincvenţii" plecau acasă cu măinile şi traistele golite. Vorba lui Marin Sorescu: "şi toţi cătaţi ca hoţii-n buzunare/ Sunt, cănd se-ntorc, lihniţi, de la tarla, /ţăranii fac risipă foarte mare/ Cu vechiul lor nărav de-a mai mănca". Şi injurau şi drăcuiau ţăranii opriţi din drum ca nişte hoţi, flămănzi şi umiliţi. "Tocmai acum cănd ţara e a lor,/ Nu ştiu ce au, că-s trişti şi plăng şi mor", se mirau ei, precum poetul oltean. In tristeţe şi amărăciune s-au stins şi se mai sting ţăranii noştri, puţinii care mai sunt.