Amintirea unor mari artişti

Nu-mi aduc aminte scene de viaţă petrecute lângă ei. Nu reţin cât de calde le erau mâinile şi cât de tandre privirile. Dar ştiu că Doina şi Ion Aldea Teodorovici au fost doi mari artişti ai vremurilor noastre, doi oameni care nu s-au ferit nici o clipă să fugă de responsabilitatea de a fi români basarabeni şi de a recunoaşte, de faţă cu oricine, că ei ţin, în primul rând, cu ţara. Eram foarte mică în anii în care vocile lor umpleau săli şi colecţionau aplauze. Nu pot să-mi fixex în memorie nici o amintire cu ei, dar simt, într-un fel, că i-am cunoscut şi că am dreptul să le cinstesc existenţa, prin aceste cuvinte, aşa cum sunt convinsă că ar fi făcut şi tata, care i-a iubit chiar şi dincolo de moarte. La dispariţia lor, când malurile Prutului au lăcrimat şi au contestat marea tragedie, Adrian Păunescu a scris poemul "Moartea prietenilor”: "O, dragii mei, aţi devenit o veste/La telefonul aşteptării mele,/Şi-aud că nici o şansă nu mai este/Şi c-aţi murit azi-noapte pe şosele.//(...) Şi, Doamne, câte-aveam a ne mai spune,/Şi, Doamne, câte jocuri se amână,/Deşertăciune din deşertăciune,/Un drum stupid şi un picior pe frână.//(...) Şi doar atât ne va durea de-a pururi,/Că ţara noastră, lacrimă şi sânge,/Nu are meritatele contururi/Şi Prutul între noi de-a pururi plânge./(...)...Cei dragi mai cred că aţi plecat departe,/Dar ochii lor abia-şi pot ţine moina,/Adio, Ioane, frate peste moarte!/Şi iartă-ne şi noapte bună, Doina.”

Chiar pe 29 octombrie 1992, un tragic accident de maşină le-a curmat destinul, le-a făcut vocile să amuţească pentru totdeauna. Ne-au rămas, în urma lor, mărturii importante, piese de mare curaj şi de o sensibilitate sfâşietoare. Cine ar putea uita, odată cu trecerea anilor, "Maluri de Prut”, "Eminescu” sau "Suveranitate”, toate pe versurile unor mari poeţi, pentru care Basarabia nu a fost niciodată prea departe de România, pentru care unitatea naţională a reprezentat mereu un scop, şi nu o cauză pierdută. A rămas aici, aproape de noi, băiatul lor, Cristofor, un copil care a crescut sub ochii noştri, un copil pe care drama l-a făcut mai puternic şi mai demn. Nu-mi dau seama cum au trecut 20 de ani, dar mă mulţumeşte, într-un fel, faptul că amintirea lor a reuşit să învingă vremurile. Nu i-am uitat, Doina şi Ion sunt în conştiinţa noastră şi acum, la atâta timp de la plecarea lor. Doina şi Ion au rămas în mintea noastră, ca un reper de neignorat, ca o rană deschisă, ca un semn că avem de dus mai departe credinţa în poporul român şi dragostea pentru acesta.

La Coşereni, aproape de Bucureşti, acolo unde tragedia a luat locul realităţii, cei dragi încă îşi aduc aminte de Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Ne aducem aminte şi noi, oriunde ne-am afla, ca-ntr-un dramatic complot între viaţă şi moarte, între ieri şi azi. Nu găsesc cuvinte potrivite ca să închei acest text înlăcrimat. Îl las tot pe Adrian Păunescu să vorbească, prin versurile sale din decembrie 1992: "Ce amintiri puţine au rămas/din cântecul de miri al unei naţii,/în zaţul tristei zile căutaţi-i/pe Ion şi Doina pentru parastas. ”