Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când merg înapoi pe firul amintirilor cu vreo 35 de ani, mi se pare din ce în ce mai mult că retrăiesc un vis. Copilăria mi-am trăit-o în casa buncilor mei, aflată lângă locul unde se întâlnesc lacurile Tâncăbeşti şi Snagov şi lângă pădurea Vlădiceasca. Toată copilăria mea s-a petrecut în acest teritoriu magic, între pădure, lac şi câmpuri, într-un itinerariu de locuri bine întocmite de Mama Natură. Drumuri străjuite de copaci de poveste, apusuri fascinante, diminţi proaspete, umede şi înmiresmate, ierni de Moş Crăciun, veri aurii şi vântoase, toamne dospind de nostalgii fără nume… Lumini şi arome pe care azi nu le mai regăsesc decât în amintiri. Probabil că azi copiii nu mai cred în Moş Crăciun pentru că iernile şi-au pierdut magia nopţilor de la gura sobei şi a zilelor cu ceruri de turcoaz aruncând umbre albastru-violet peste troienele portocalii neatinse… Pe atunci totul avea aromă, culoare, gust, stare, atmosferă, simţire până la lacrimi totul atunci era altfel şi diferit. Ploile de primăvară, vară şi toamnă, sunetul diferit al vântului prin copaci în cele trei anotimpuri şi diferitele stări bine definite ale calităţii luminii. Ştiai clar că asta era umbra de vară a copacului şi îţi fusese dor de ea. Parfumul reavăn al câmpului primăvara, al ierbii încinse de soare vara, al lanurilor de grâu, al fânului şi salcâmilor şi teilor… Răcoarea pădurii şi respiraţia lacului. Aromele ameţitoare ale tufelor de zmeură şi căpşuni, parfumul pieliţei de piersică care-ţi înfigea în buze şi în obraji mii de ace nevăzute, mirosul de mătasea broaştei şi de trestii de pe lac… Iarna, mirosul de lemne proaspăt sparte şi de fum vălătucind peste peisajele desenate cu cărbune pe câmpurile de zăpadă şi gheaţă. Mi-e dor de fumul frunzelor arse toamna, de mirosul căpiţelor de fân, de tăcerea ceţii şi a pădurii după ploaie şi de aroma vinului roşu făcut de bunicul meu.
şi apoi, nopţile de vară cu o lună imensă ce arginta totul şi ascuţea umbrele misterioase, făcându-le să danseze… Licuricii şi sentimentul acela fabulos când stăteam întins pe câmp, în iarbă, sub cerul imens şi plin de stele, pândind, ameţitor, stelele căzătoare…
În tot acest Eden al copilăriei, nu exista nici o ameninţare şi viaţa noastră se petrecea ca un mic episod din ciclul naturii.
Azi, pare că toate acestea nu mai există. Au fost înlocuite de căpuşe care dau boli groaznice, de ţânţari care te injectează cu meningită ori de muşte ce răspândesc microbi. O dată ce am trădat natura, pare că ea s-a întors împotriva noastră, lăsându-ne fără imunitate. Iar săruturile curate ale adolescenţei, furate odinioară la umbra copacilor sau în nopţile cu Lună Plină poartă azi, ca o pedeapsă parcă, “boala sărutului” virusul Epstein-Barr al mononucleozei…
Citește pe Antena3.ro
