Amor de dor amar (3)

- Ştii ce mi-am amintit când veneam spre tine? Că n-aveam niciodată voie să te văd în baie, când te piguleşti şi te aranjezi. Am pândit o dată pe gaura cheii şi te-am văzut ghemuită pe jos. M-am speriat că plângeai sau că ţi s-a făcut rău şi am intrat peste tine. Ai sărit ca o fiară şi m-ai dat afară ca pe muşte, cu prosopul, ţii minte?

Întodeauna mi-am dorit să văd ce face o femeie în baie atâta timp, şi Sofia face la fel. Şi mama făcea la fel. O să mor şi n-o să ştiu secretul celor 30 de minute în care nu curge nici apa de la chiuvetă, nici aia de la duş si nici aia de la toaletă. Ce naiba faceţi, de fapt? N-aveai nici măcar o ojă în mână, nici o foarfecă, am fost foarte derutat...

- Horia, îţi dau un film cu Mel Gibson, ăla în care avea aceleaşi probleme ca tine, îl vezi acasă şi-ţi rezolvi dilema, ce naiba te-a apucat?

...A tăcut câteva clipe şi i-am văzut cea mai tristă faţă, una pe care nu i-o văzusem decât de la repetiţiile din şcoală - dar acum nu juca nimic.
- Mi-e atât de dor de femeia mea, îmi lipseşte în atâtea feluri, îmi pierd mirosul dacă nu-i simt parfumul, îmi mor simţurile dacă nu vine odată acasă s-o iubesc şi să-i spun că vreau să fie soţia mea...

Mi-au ţâşnit lacrimile şi m-am întors spre fereastră. Exact asta simt eu, exact atât îmi lipseşte Mihai. Plângem amândoi, ne mai vine câte-un zâmbet când ne vedem lacrimile şi iar plângem. Il iau în braţe pe Horia, simt nevoia să plâng în braţele cuiva. Cred că e singura dată în viaţa mea când strâng în braţe un bărbat ca sa mă eliberez de plânsul pentru altul.

Horia mă strânge şi mai tare şi-mi şopteste la ureche:
- O iubesc de tot şi o s-o cer de soţie şi o să-i fac copii, ştii?
- Iar eu o să mă duc mâine să împrumut nişte bani şi o să plec de nebună să-l văd, pentru că e iubirea vieţii mele şi nu pot fără el şi m-am săturat de vibratoare şi de nopţi goale... şi vreau să mă ceară de nevastă şi să-i fac copii. Da, cu Mihai vreau să fac copii! Şi casă. Şi viaţă. Şi griji. Şi vacanţe. Şi sex. Şi dragoste...

Mi-a luat faţa în palme şi mi-a şters lacrimile cu dosul mânecii. Şi nasul mi l-a sters şi iar mi-a venit să râd, deşi încă mai plângeam. Mi-am lungit mâneca de la bluză şi i-am şters şi eu lacrimile şi m-am uitat la bărbatul acesta care plângea atât de frumos pentru femeia lui... I-am sărutat o lacrimă, aşa cum am făcut când mi-a plâns Mihai prima dată în braţe, de cât mă iubea.

- Dă-mi lacrima înapoi, că nu e a ta, a şoptit Horia şi mi-a atins buzele uşor, cu buzele lui. Nu ne-am sărutat, am încremenit amândoi cu lacrima aia la mijloc, cu ochii deschişi şi miraţi. Ultima lacrimă pe care am mai simţit-o a fost din ochiul meu drept şi s-a dus încet lângă cealaltă, pe buzele noastre lipite. Nu mai ştiu care dintre noi a închis ochii prima dată şi nici nu garantez că a avut el vreo vină.

Ştiu că am făcut ceva ciudat, ceva interzis, ceva de nepovestit şi, poate, de neiertat - ne-am iubit ca să ne treacă dorul de oamenii pe care-i iubeam cu adevărat. Nu ne-am tras-o, nu ne-am excitat cu premeditare din poveste, nu ne-am dorit unul pe altul. Ne-am folosit unul de celălalt ca să ne întremăm psihic, ca să ne alinăm dorul ăsta blestemat. N-am deschis ochii pâna n-am terminat. Şi nici atunci nu i-am deschis, ci m-am întors cu spatele. Nu am văzut nici un centimetru de piele de-a lui, nu l-am atins cu mâinile nicăieri. Aş putea să jur că Horia a făcut la fel.

Aş putea să scriu cu sânge că amândoi făceam de fapt dragoste în creierele noastre cu oamenii ăia dragi de care ne era atât de dor şi că ne-am eliberat de o tensiune care crescuse pe iubire, nu pe pofta sexuală. Nici mie nu-mi fusese vreo poftă de Horia şi nici lui nu-i trezisem vreo pasiune retardă. Am făcut dragoste de dooooor amar de alţii, am făcut sex de atâta nesex, am făcut cel mai interzis lucru şi totuşi, cel mai firesc. I-am mulţumit în gând lui Horia că a plecat fără cuvinte, săruturi sau concluzii penibile şi m-am uitat fix în ochii lui Mihai, din poza de pe masă. Păreau să se uite peste umărul meu şi mi-a îngheţat spatele brusc...

M-am apucat să fac ordine, de parcă voiam să şterg orice urmă. Aşa am făcut, am şters urmele, chiar şi amprentele mâinilor mele le-am şters de pe masă. Tremuram şi încercam să-mi repet coerent că nu mi-am înşelat bărbatul, că întâmplarea asta, culmea, e atât de frumoasă prin ceea ce a declanşat-o, încât îi ierţi înţelesul de suprafaţă. Nu, nu sunt o curvă şi nici Horia un băiat isteţ care a găsit cea mai bună formulă de agăţat o vulnerabilă părăsită.

Da, asta cred eu. Şi probabil Horia. Dar ce-ar zice Mihai? Oare ar trebui să-i spun? Să-l scutesc de detalii sau să-l mint? Oare să păstrez taina până mor? Dar eu asta ador la noi doi, felul atât de matur de a ne spune tot, de a trăi împreună tot ce ne trece prin cap separat sau la unison. Dar, cum să-i spui unui bărbat care te iubeşte că ai făcut dragoste cu altul de dor de el? Cum îi anulezi gelozia şi orgoliul şi durerea, până înţelege tot contextul? La naiba, sterg toate urmele! Chiar şi pe cele din creierul meu. E singura soluţie. Sau, mai bine...

Am auzit din nou soneria. Nu, asta era cel mai prost final posibil. Dacă Horia se întoarce acum, e un bou şi strică toată magia unui moment irepetabil. Nu poate fi atât de idiot. M-am dus furioasă la uşa şi... era din nou Horia, dar cu Andra la braţ.

- Am venit să mâncăm clătite, dragă, ce credeai, că mă laşi să mor de poftă!, zice Andra veselă şi se duce direct la bucătărie. Horia ne alungă pe-amândouă în casă, îşi pune şorţul meu şi se apucă de clătite, cântând o manea cretină, cu care ne face să râdem cu lacrimi.
Îl privesc peste umăr şi-i mulţumesc. Şi el a şters toate urmele...