Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există situaţii în economia globală, care infirmă precepte ale manualelor des folosite în universităţi. Spre exemplu, economii puternice importa masiv capital acumulând datorii externe mari. În loc capitalul să curgă, de unde este abundent, spre economii mai puţin afluente asistăm la un circuit invers. SUA sunt caz notoriu în această privinţă. Că economii emergente acumulează rezerve valutare ca tampon faţă de şocuri adverse este admisibil, dar situaţia este curioasă întrucât ea exprimă şi cheltuieli excesive în economii avansate – unele dintre ele fiind suprasolicitate economic şi militar.
O altă „anomalie” priveşte nivelul datoriilor publice nete, care pentru lumea dezvoltată este estimat a fi ajuns la între 70%-80% din PIB (de la sub 50% în 2007); este un nivel considerabil superior celui din numeroase economii emergente. Unii ar spune ca nu este surprinzător ţinând cont de toleranţa diferită a pieţelor financiare faţă de îndatorarea statelor. Pe de altă parte, criza actuală a mărit copios datorii publice în Vestul industrializat şi aceasta a adus în atenţie spectrul unor falimente suverane. În mod tradiţional, eşecuri suverane sunt întâlnite în lumea subdezvoltată, în economii emergente.
Ceea ce se întâmplă în aceşti ani este o schimbare radicală, care va influenţa mersul economiilor şi nivelul dobânzilor pe pieţele de credit internaţionale – întrucât nevoile de finanţare sunt în creştere. Este de distins aici între obligaţiuni ce sunt cumpărate preponderent de rezidenţi ai unui stat şi achiziţii importante făcute de non-rezidenţi; expunerea faţă de străinătate face o ţară mai vulnerabilă la nervozitatea pieţelor financiare (ex: Japonia are o datorie publică foarte mare, peste 200% din PIB, dar aceasta este deţinută în proporţie covârşitoare de localnici; Spania are o datorie în jur de 50% din PIB, dar mult din această datorie este deţinută de non-rezidenţi).
Tema de meditaţie este impactul crizei asupra sistemelor financiare. Sisteme mai puţin conectate, mai puţin integrate financiar cu mediul extern, au avut mai puţin de suferit. Între economiile emergente China şi India sunt exemple notabile prin politica lor pragmatică. O lecţie a crizei este periculozitatea liberalizării financiare premature, aşa cum s-a produs în ţări ce au intrat în UE (obligate fiind să deschidă contul de capital). Tensiunea extraordinară din Uniunea Monetară arată că, în această zonă, avem de-a face cu o criză a integrării financiare de adâncime, în condiţii în care instituţii şi politici economice sunt inadecvate.
De aceea în UE se caută o reformă a guvernanţei economice, ce nu se rezumă la controlul deficitelor fiscale. Criza financiară este şi una a globalizării, care şi-a dovedit reversul în lipsa unor mecanisme şi instrumente de guvernanţă globală. Ce va reuşi să facă G20 în acest sens, cum va avea loc reforma arhitecturii internaţionale (a ceea ce a rămas din sistemul Bretton Woods) sunt de văzut.
Privind criza intermedierii financiare în economiile avansate sunt de semnalat şi fenomene pe care, în mod obişnuit, le plasăm în lumea subdezvoltată: „căutarea de rente” (rent-seeking), capturarea politicii publice de către grupuri de interese, abuz grosolan de poziţie dominantă pe piaţă, etc.
Va urma
Citește pe Antena3.ro
