Anotimpul Fănuş

Cunosc un om prin oasele căruia umblă iarna, dar al cărui suflet trage primăvara prin lume, cum ar trage un cal alb, sau poate murg, sau poate cu un corn în frunte, sau poate numai cu aripi, un cal-fluture, cum s-ar spune, o căruţă. Una încărcată cu toate celelalte anotimpuri. Adică purtând pe roţile ei de lemn câmpuri pline cu grâie, pepeni cu miezul de culoarea amurgurilor date în pârgă, fântâni prin ochii cărora se uită la visele morţilor însuşi Dumnezeu, cerneala cu care scriu păsările cerul, stelele multe ale nopţii şi mirosul mult al fânului ce coboară gata copt din stele, mere din livezi şi mere din sânul fetelor doborându-i pe îngerii slabi de... înger din zbor, livezi de meri şi livezi de fete pansându-le acestora rănile cu floarea vinului amestecată cu pelin, fel de fel de doruri care au menirea să-i facă pe oameni să le fie drag de ei înşişi şi câteodată chiar să plângă, scrisori venite de departe, dinspre copilărie, hohote de râs veni­te de aproape, dinspre tristeţe, iar la urmă de tot, grămădite în şuşleţ, poloage de poveşti pentru când i se face sufletului foame, şi i se face mai tot timpul. E vorba căluţul acela murg, sau poate şarg, sau poate alb, care trage. Înţelegeţi acum de ce este atât de frumoasă primăvara?!

Eu am crezut multă vreme că este din cauza faptului că într-una din zilele ei s-a născut tata. Ziceam că din pricina venirii lui pe lume la început de aprilie le căşună pomilor să înflorească, iar berzelor să se întoarcă din ţările calde. Şi mai ziceam, când tata s-a gândit să mai şi plece de pe lumea în care venise, că toate acestea se întâmplă ca eu să nu mă simt chiar de tot singur fără el.

Pe urmă, l-am cunoscut pe omul despre care vorbesc, am dat, aşa, într-o doară, peste sufletul lui. Era într-o zi în care aş fi vrut să fie iarnă, şi a fost. Dar era în acelaşi timp şi primăvară. Puteam să jur însă că abia începuse vara, în vreme ce toamna nu părea deloc grăbită să plece. Ce anotimp mai era şi ăsta?!

Atunci calul-fluture şi-a clătinat aripile, sau poate că fusese un stol de îngeri ce tocmai se întorceau din ţările reci ale cerului la cuiburile lor calde de pe pământ. Sau poate ca fuse­se celălalt nume al tatei, deoarece el s-a născut de două ori, având două vieţi şi două nume în lumea asta de aici. Prima dată pe 6 aprilie, dar ziua aceasta s-a supărat pe tata, deoarece a plecat fară ştirea ei în lumea cealaltă, aşa că nu mai am cum s-o mai serbez. Şi s-a mai născut tata şi pe 5 aprilie. Ce ciudăţenie! Naşterea de mai devreme s-a petrecut mai târziu, iar cea de mai târziu, mai devreme! Numai tata putea fi în stare de astfel de năstruşnicii! În orice caz, dacă e să fie găsit un vinovat pentru faptul că primăvara se lasă trasă de sufletul unui om prin lume, ziua de 5 aprilie este. Eu am hotărât s-o pedepsesc numind-o anotimpul Fănuş. După care am înhămat-o la propriu-mi suflet. Ca să mă doară multă vreme de acum încolo primăvara. Şi să mă pot bucura pe îndelete de această durere.