Apărare sau ameninţare

Relaţiile război-pace se reduc la o frază: ,,si vis pacem parabellum’’ – dacă vrei să ai pace, pregăteşte-te de război. Romanii au gândit pacea, în primul rând, ca un mod al asigurării liniştii şi echilibrului intern, şi drept calea de a aduce în avantajul lor orice primejdie venită din afară. Senatul Roman afirmă că nu a purtat decât războaie de apărare, niciodată de agresiune. Cum-necum, tot apărându-se, a cucerit lumea. Problema principală a României de azi, precum aceea a oricărei ţări, este securitatea naţională. Lucrurile, din perspectivă românească, sunt încărcate de toate aspectele periculoase şi paradoxale care decurg din principiul latin citat aici. Nu avem a ne apăra excesiv – noi înşine – din două motive: nu putem să realizăm o poziţie militară satisfăcătoare în raport cu o ameninţare într-adevăr severă, iar în fapt am transferat obligaţia apărării noastre autentice, reale, unei organizaţii – evident NATO – aptă ca forţă armată internațional de a asigura României o indubitabilă linişte istorică, desigur, sub obligaţia care ne revine de a participa, atunci când este necesar, la toate eforturile alianţei. A fi apărat nu înseamnă însă şi a deveni ameninţător sau, mai bine zis, a te transforma într-o componentă a unui dispozitiv ameninţător? Între apărare şi ameninţare, toate nuanţele pot fi regăsite la o analiză făcută de către un stat care se află în afară, dar în imediată tangenţă, în raport cu ţara şi cu sistemul. Ce rezultă de aici? Dincolo de condiţia ta militară, este comunicarea şi informarea internațională. Cu alte cuvinte: jumătate din securitatea noastră este dată de NATO şi de participarea română la organizaţie – cealaltă jumătate provine, dacă provine, din politica noastră externă şi, implicit, din diplomaţia României.