Săptămâna aceasta a început bacovian; toamnă, ploaie, frunze galbene, frig, cer cenuşiu, greve, tristeţi, supărări, regrete, întrebări fără răspuns, avertismente de cutremur (frică, îngrijorare)... Cel ce lipseşte din peisaj, cel fără de care şi creierul uman devine la fel ca peisajul toamnei este - după cum spun unii iniţiaţi - o fiinţă vie, puternică şi stălucitoare... O fiinţă pe care n-o salutăm dimineaţa, nu-i spunem "la revedere seara" şi nu-i mulţumim niciodată pentru că există, deşi tot iniţiaţii ne îndeamnă să facem toate acestea! Teribila fiinţă fără de care lumea-i cenuşie-n lăntru, ca şi-n afară, Soarele, nu lipseşte - Slavă Domnului! El străluceşte în spatele norilor, dar noi nu putem vedea asta. Pentru noi, Soarele lipseşte şi-n zilele aparentei sale absenţe până şi câinii se simt mai trişti...
Creierul omenesc resimte însă lipsa Soarelui mai mult, mai profund şi mai puternic decât orice altă vieţuitoare. În lipsa luminii Soarelui, creierul reacţionează ca-n absenţa unui zâmbet sincer sau ca-n absenţa unei bucurii stăruitoare. Nişte cercetători curioşi au bănuit existenţa unei misterioase legături între creier şi lumina Soarelui şi au făcut un experiment; au dus oameni diagnosticaţi cu depresie dintr-o ţară cu cer mereu cenuşiu şi-nghiontit de ploaie în alta, scăldată continuu în lumina Soarelui. Bolnavii s-au revigorat spectaculos în acel climat cu lumină naturală! Creierul comunică misterios cu lumina Soarelui, căci el pare să ştie ceea ce noi uităm; în Soare-i viaţa şi creierul nostru îi surâde automat vieţii. Fiinţa din interiorul nostru, expusă la lumina Soarelui, răspunde printr-o activare automată a unor zone din creier care ne fac mai fericiţi.
Pe de altă parte, ploaia, frigul, ceaţa şi - dincolo de ele - absenţa luminii Soarelui ne conectează cu tristeţile, cu amintirile... apăsătoare, cu suferinţele şi temerile ascunse. Creierul secretă alte substanţe pe vreme cenuşie şi tocmai de aceea un fond mental sensibil sau un fond emoţional... derutat, laconic sau tulburat poate fi antrenat către trăirea unei toamne interioare într-o toamnă... de afară. şi, chiar în absenţa unei tulburări, cenuşiul tulbură şi predispune la melancolie. Fie că ne trezim uşor melancolici, profund melancolici sau... numai puţin trişti, avem la îndemână un mic remediu pentru melancolie (exceptând situaţia în care starea însăşi ne retrezeşte în poezie, în visare îngăduitoare sau într-o pulsiune dăruitoare); "Să aprindem lumina!".
Chiar aşa; să aprinzi lumina înseamnă să păcăleşti creierul! Chiar şi lumina artificială a unui bec puternic poate face minuni într-un moment de tristeţe. Într-un moment de deprimare, de melancolie insuportabilă or de apatie să aprinzi un bec te poate înviora. Creierul crede că becul este... un mic soare. Nu-i aşa: îl păcăleşti doar. Şi o faci pentru că el răspunde la lumină. Creierul iubeşte lumina, iubeşte viaţa şi de aceea chiar şi lumina unui banal bec îl face să învie şi, prin aceasta, să învie semnalele vieţii în trup. Creierul îi spune trupului: "E lumină, ce bucurie!". Şi bucuria de a fi lumină este bucuria de a fi... în viaţă.
Alte amintiri, alte gânduri, alte sentimente şi alte dorinţe se ivesc în noi în relaţia cu lumina şi altele apar în relaţia cu... absenţa luminii! Un bec aprins poate suplini parţial Soarele pe vreme bacoviană! şi, pe lângă "mica amăgire" a creierului, avem şi noi puterea de a percepe firescul existenţei în ploaie, în cerul cenuşiu, în frunza căzută, în pomii dezbrăcaţi, în... frig şi-n ceaţă. La urma urmei, şi natura are dreptul la tristeţile ei, iar toamna-i un fel de moment de tristeţe al naturii! Acceptarea stărilor naturii ca pe-un firesc ne poate aprinde în minte "un bec" mai puternic decât cel de afară şi, de data asta, autentic. Lumina interioară ce se aprinde prin acceptarea firescului sau a frumuseţii pitită-n toamnă devine o sursă de lumină pentru întregul trup. Ea revigorează şi aduce primăvara interioară în fiecare toamnă, în fiecare zi cenuşie sau în fiecare moment de tristeţe al naturii.