'Mai rau fara rau' e ceea ce ne spun neincetat bancheri sau oameni de afaceri, adica cei care pana de curand se considerau a fi stapanitorii lumii. Acum au pus lumea in genunchi si pe coji de nuca prin efectul absolut previzibil al actiunii lor bazata pe o lacomie desantata. Au dreptate, fiindca ei de fapt ne spun ca nimic nu poate fi schimbat la temelia lumii. Pilda biblica a polilor vorbeste foarte clar despre bani: pune banii la zaraf (la o banca) pentru ca sa-i iei inapoi cu dobanda si concluzia: 'Celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar si ce are' (Luca 19;26).
Multi bancheri au facut greseli. Adica au evaluat in sus ceea ce s-a dus in jos, au plasat banii intr-un context care s-a deteriorat sau prabusit, mai simplu spus n-au avut nici fler, nici noroc. Aici avem o problema dar nu o apocalipsa. Pierderile lor puteau fi compensate de alte castiguri. Criza globala actuala e insa un dezechilibru necontrolabil.
Criza financiara a umflat toate apele si paraiele bancare cu bani falsi si a generat un potop care a inecat milioane de locuri de munca si zeci de mii de intreprinderi. Salvarea bancilor din calea potopului seamana cu o Arca a lui Noe a capitalismului pentru ca, evident, bancile salvate vor relua cat de curand aceleasi negoturi dintotdeauna.
Nici o corectie n-a putut functiona caci si cele mai serioase (ca reputatie) banci s-au adapat la formula servita de centrul global al banilor, Wall Street, 'piata are capacitatea de a corecta prin ea insasi orice cadere a sa'.
Zilele acestea, protestul civil din SUA ca si din Spania, Grecia, Franta, Marea Britanie exprima uriasa frustrare a marii majoritati a cetatenilor fata de profunda inechitate din economia si politica in care traiesc. Asa cum se autodenumeste miscarea din SUA, 'Cei 99%', ea arata ruptura dintre cei 1% protejati de consecintele crizei si restul societatii care resimte din plin durerile ei. E un fenomen raspandit in intreaga lume.
Capitalismul care naviga glorios pe oceanul social planetar a suferit un adevarat tsunami provocat de cutremurul financiar. Cu toate acestea, am sentimentul ca Fernand Braudel – poate cel mai important istoric al secolului trecut – avea dreptate: 'Fara indoiala, capitalismul nu s-ar da inapoi de la nici o inselatorie. Dar capitalismul nu e nici bun, nici rau, nici moral, nici escroc; el este cum este; nu trebuie sa-l judecam, ci sa-l intelegem'. In centrul discursului politic global de astazi nu se mai afla intrebarea daca economia e sustenabila, ci daca insusi capitalismul e sustenabil.
Adesea, in ultima vreme, sunt interpelat de oameni cu preocupari diferite despre inceputurile post-comunismului. Unii zic simplu ca o duceau mai bine in ’90-’91; altii afirma ca 's-a inceput bine dar s-a continuat rau'. In fine, sunt si cei mai radicali care spun ca intreaga perioada a tranzitiei a dus Romania pe un drum gresit. Un lucru e, din nefericire, sigur, si anume ca o mare majoritate a romanilor cred acum ca nu exista speranta pentru un mai bine, nici pentru ei si probabil nici pentru copiii lor.
In Declaratia-Program pe care am prezentat-o pentru investirea Guvernului de catre Parlament la 28 iunie 1990 sta scris: 'Crucial pentru reasezarea economiei romanesti este orientarea cu prioritate catre productia direct legata de viata insasi' si in final 'Ceea ce un stat si un guvern democratic nu au dreptul si nu pot face este remedierea propriilor greseli fara a da socoteala pentru acestea'.
Slabiciunile persistente si grave ale economiei romanesti, cat si plata enormei datorii acumulate mai ales din 2008 incoace nu au decat o solutie: plasarea in centrul prioritatilor politicii a investitiei in educatia pentru o noua economie si promovarea pe toate caile a investitiei pentru dezvoltarea infrastructurii. O educatie de mana a doua arata o tara de mana a doua. O infrastructura slaba inseamna o tara slaba.
Protestul civil si frustrarea romanilor sunt o capcana daca ele arata ce e si cat e de rau fara nici un consens pentru solutii care sa ne scape de rau.