Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mulţi oameni care şi-au păstrat mintea la purtător s-au mirat de belicoasele declaraţii ale ex-preşedintelui Traian Băsescu, care punea semnul egalităţii între procedurile de anchetă ale procurorilor şi condiţiile de detenţie de la Poliţia Capitalei şi cele din lagărul de la Guantanamo. Cuprins de patosul comunicării unor adevăruri absolute şi irevocabile numai de el ştiute, Amiralul Dezastrului Naţional denunţa nici mai mult nici mai puţin decât “Guantanamizarea României”. Cutremurătoare sintagmă avându-şi temeiul în aserţiunea categorică a aceluiaşi personaj după care “la Guantanamo îi ţineau (pe cei anchetaţi n.n.) până spuneau ce vroiau să audă anchetatorii.”
Lucru de mare mirare, zic aceiaşi oameni cu scaun la cap, tocmai pentru că asemenea afirmaţii vin din partea celui care, vreme de zece ani cât a făcut ce au vrut muşchii lui de” Zeus pripăşit pe la Cotroceni”, nu l-a auzit cineva zicând nici “pâs!” la vreo decizie a Marelui Licurici-inclusiv despre ceea ce toată lumea ştia că se petrece în lagărul de detenţie de la Guantanamo-Bay. Şi uite că, acum, s-a trezit să vorbească în gura mare, tocmai el!
Printr-o simplă coincidenţă, desigur, tot cam pe când Traian Băsescu îşi lansa teribilele diatribe, echipa de comunicare a Elenei Udrea posta un text în care denunţa “trimiterea la beci”, recte măsura arestului preventiv, ca fiind “o formă de tortură”. Ba chiar îşi exprima “credinţa şi speranţa” că “România a evoluat foarte mult de la momentul în care aceste practici puteau fi definitorii pentru justiţie”.
Aserţiune şi speranţă cu care sunt întru totul de acord, numai că am şi eu, ca tot omul, nişte modeste întrebări: 1. Sub mandatul cărui preşedinte al României, dar mai ales, sub mandatul cărui ministru al justiţiei, s-au făcut teribilele mişculaţii prin care procurorii au intrat în corpul magistraţilor? Abuzuri şi aberaţii trâmbiţate ca făcând parte din strategia şi tactica Reformării Justiţiei. 2. Sub a cui ocârmuire, prezidenţială,respectiv ministerială, au fost promovaţi în instituţii cheie ale justiţiei personaje care aveau în”mapa profesională sentinţe făcute praf şi pulbere la CEDO? Aşa încât tot de la visteria statului se suportă reparaţiile materiale.3.De ce ultra-corectul regim politico-judiciar(sau… viceversa?!) a lui Traian Băsescu et comp nu a dat o lege a răspunderii magistraţilor? De ce în medicină se pedepseşte mai praxis-ul şi în justiţie de ce nu? Nu avem, în ambele situaţii, nenumărate cazuri în care nişte nepricepuţi şi/sau neisprăviţi pun în pericol bunul cel mai de preţ al omului-viaţa?
Dacă tot suntem la capitolul “analogii şi coincidenţe”, aş încheia tot cu o asemenea ispravă pe care, cu toată modestia cuvenită, îmi permit să o pomenesc. Prin august 2008, publicam, la “Jurnalul Naţional” , o recenzie a unei cărţi care a stârnit multe şi aprinse comentarii. Este vorba despre “Misiunea Guantanamo”, scrisă de belgiana Anne –Marie Lizin, aceea care, în 2005, a fost numită reprezentant special al OSCE pentru lagărul de detenţie de la Guantanamo Bay. Devenind, în acest fel, primul membru al unui organism internaţional care a vizitat temutul spaţiu de detenţie. În urma acestor vizite, Anne-Marie-Lizin şi colaboratorii săi au redactat trei rapoarte în care pledau pentru soluţionarea juridică a situaţiei deţinuţilor de la Guantanamo. Fapt iarăşi semnificativ, în prefaţa cărţii, Boutros-Boutros Ghali, redutabilul diplomat egiptean, fost secretar general al ONU între anii 1992-1996, avertiza: “Lupta împotriva terorismului nu poate excede cadrele legalităţii.”
Deşi în recenzie evidenţiam insistenţa cu care Anne-Marie Lizin şi colaboratorii săi reveneau asupra tezei că detenţia, în special pe o perioadă incertă şi fără judecarea prealabilă, este o detenţie arbitrară, nu am ştiinţă ca această idee să fi stârnit interesul mediilor juridice, politice sau ale societăţii civile. A fost, însă, de ajuns ca unii dintre faimoşii promotori şi profitori ai băsismului-multilateral-dezvoltat să ajungă sub incidenţa unor asemenea proceduri abuzive pentru ca sacerdoţii social- civili ai religiei drepturilor omului să ia act de această realitate.
În recenzia menţionată- pe care am intitulat-o, câtuşi de puţin întâmplător, “La Guantanamo, fără balerini albi”-, făceam o ironică (recunosc) punere faţă în faţă între ţinuta sobră de care a dat dovadă pe tot parcursul vizitelor sale în temuta citadelă de la Guantanamo reprezentanta OSCE, doamna Anne –Marie Lizin, şi pantalonii albi , bine cabraţi, cu care era echipată Elena Udrea, starleta incontestabilă a politichiei noastre, de câte ori descindea, cu mare pompă şi alai, printre sinistraţi, victime ale stihiilor naturii la acea vreme. Fără, desigur, să îmi treacă prin minte că, peste vreo 7 ani, aceeaşi Elena Udrea se va afla, ea însăşi, anchetată şi în detenţie…
Numai că, iertat să fiu, între procedurile de la Guantanamo şi condiţiile de care are parte Elena Udrea, este o cam mică-mare diferenţă! De aceea, sintagma “Guantanamizarea României” o fi ea plastică şi incitantă dar nu e şi potrivită. Fie şi dacă ne gândim cine o spune şi la cine se referă.
Să nu uităm, de asemenea, nici “amănuntul”(dacă îi pot spune aşa) că, printr-o amară ironie a împrejurărilor, Elena Udrea şi alte victime ale ”Guantanamizării României”, beneficiază de regulile şi canoanele adoptate tocmai la vremea când, dimpreună cu toţi cei “cu Traian Băsescu în suflet”, se aflau la butoanele de comandă. Sigur, acum, lucrurile s-au mai schimbat, fiindcă, vorba înţeleptului”iarna nu-i ca vara!”
Adică mai pe româneşte spus: Arestul Poliţiei Române nu e nici Guantanamo Bay, nici Hotel le Bistro!
