Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inimi fără puls. Inimi cu puls accelerat. Suntem două categorii sfioase de antonime care se compun, se recompun, se descompun. Atât. În rest, primăvară. Albastru de cer peste albastru de ochi. Nimic nu mai e la fel. Nimic n-a mai fost, vreodată, la fel, începând cu acea zi. Prima și ultima. Sfioase amenințări cu viscolul, pe la câteva buletine meteorologice, pe posturile de televiziune care, oricum, nu mai spun de multă vreme adevăruri. Șansă și nenoroc, adunate într-o singură și de neînțeles geografie, de parcă rezervele de echilibru s-ar fi terminat de ani și ani. S-au terminat sau le-au înstrăinat. Chiar așa... Cine ne-a vândut echilibrul? Probabil tot aceia care se chinuie, de multe anotimpuri încoace, să ne vândă țara, lumea, timpul și netimpul. Dar au ghinion. Sunt tot mai rare licitațiile și tot mai puține ofertele. Cade soarele peste harta noastră, ca un ultim gong, amenințător și el, timid și el, care ar vrea să anunțe și ar vrea și să ascundă vestea că, orice ar fi, oricât de singuri am fi prin orașe necunoscute, primăvara nu mai are răbdare să ne aștepte. Începe primăvara fără tine, începe primăvara fără noi. Suntem așa de absenți din acest decor incredibil de abstract, încât, dacă privesc atent în jur, la țiglele care acoperă linia orizontului, mi se pare că am un fel de ceață pe ochi și că, în foarte scurtă vreme, o să orbesc de tot.
Astenia s-a transformat, de când cu UE și cu fondurile nerambursabile, de când cu dragostea și cu despărțirile care ne taie respirația, de când cu guverne majoritare și cu opoziții schimbătoare, într-o puternică și nedefinită artimie. Nouă oricum ne bătea inima ciudat. Și tare și încet. Galop și pași de dans. Acum, însă, ne bate mai greoi cu o primăvară, ne bate mai repede cu o adiere și mai confuz cu un răsărit. În ziua în care s-a semnat acordul cu viața și cu moartea, noi unde eram? Probabil ocupați cu legile și cu nelegiuirea, adormiți de la atât de multă trădare și de la așa de multe și amenințătoare mizerii, speriați de prea multă candelă și de prea puțină mântuire, triști, cum suntem mai tot timpul, veseli, cum nu mai știm să fim aproape niciodată, tăcuți, cum ne-am obișnuit să fim când de fapt am vrea să ne revoltăm, orbi, cum ne-au provocat să ajungem, ca să nu mai luăm în piept toate veștile proaste de la ora cinci și toate breaking news-urile din miez de noapte.
Puls artimic. Tensiune mică. Mâini reci, indiferent de soarele de afară. Circulație proastă, ar spune medicii. Supradoză de singurătate, aș spune eu. Mi-e dor, deja, de o iarnă mare, cu alb pe toate privirile și cu viscol în oase. O iarnă care să poată să țină de cald acelor oameni mari care încă mai vor să fie copii. Trosnește undeva, în apropiere, un foc care a supraviețuit sobelor și gerurilor. Dincolo de flacăra lui, linia orizotului. Dincoace de scânteile care-i apără nuanțele, artimic și tandru – un pas care duce spre tine, ascultător și stingher – un pas care duce acasă.
