Aroganta

(Discurs nerostit in Parlament)

Motto: "Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt" (Nichifor Crainic)

Intr-o recenta declaratie a presedintelui Basescu, astfel dupa cum a fost preluata, dar nu a fost comentata de presa, se spunea: "Nu vad nici un motiv... sa nu intram cu o oarecare aroganta in UE. O aroganta a poporului roman in raport cu cei care n-au nimic in plus fata de noi".

Folosirea si chiar repetarea cuvantului "aroganta" m-a socat, independent de contextul si finalitatea urmarita.

Caci aroganta, inainte de a fi un simplu substantiv sau adjectiv, este o atitudine. Ea este si obraznicie, si sfidare. Pe buna dreptate spunea La Bruiere ca la unii aroganta tine loc de grandoare, cruzimea, de fermitate si viclenia, de spirit.

Utilizarea spontana a unui cuvant poate fi o buna caracterizare pentru o stare sau o situatie, astfel cum este perceputa real de cel care il intrebuinteaza.

Este expresia unei puteri care nu are prin ce sa-si afirme forta functiilor, este credinta ca obtinerea acestor functii e suficienta pentru a conferi maretie, este - daca vreti - incercarea de a impune ceea ce nu exista.

In acest context nu ma mai mira ca un deputat depasit de conditia sociala dobandita declara public ca electoratul l-a trimis in Parlamentul Romaniei ca sa-i dispretuiasca pe concetatenii sai din opozitie. Aceasta este aroganta puterii, care nu stie sa se exprime in alt mod.

Si incalcarea senina a legilor si chiar a Constitutiei, si incercarea de modificare a lor, cand incalcarile brutale nu sunt posibile, tot aroganta este.

A reprosa unor oameni sarmani, ramasi fara nici un acoperis deasupra capului, cand inundatiile le-au maturat agonisala de o viata, ca ar vrea sa fie cazati la hotel este mai mult decat aroganta.

La polul opus arogantei se situeaza demnitatea. Cea care impune sa te respecti pentru ceea ce esti si poti sa faci. Cea care impune respectul celorlalti tocmai prin respectul pe care il acorzi.

Departe de a fi o simpla problema de educatie, demnitatea este si ea o atitudine. Cu totul altfel de atitudine decat aroganta.

Exista o demnitate a muncii manuale sau intelectuale, o demnitate a sapei sau a stiloului care, pe acest plan, sunt echivalente.

Exista o demnitate a credintei crestine ce respecta orice forma de manifestare a altei credinte.

Exista chiar si o demnitate a vietii de zi cu zi, cu bucurii sau necazuri personale, care se exprima in normalitatea cotidianului.

Aroganta iti confera o maretie de tinichea, pe cand demnitatea este simpla, caci ne reprezinta in ceea ce suntem in realitate, si prin aceasta ele devin incofundabile.

Daca aroganta foloseste celor aflati temporar la guvernare sa-si acopere slabiciunile si pofta de putere, la ce ne-ar folosi aroganta pentru integrarea in Uniunea Europeana? Va acoperi ea o economie instabila, va da o alta valoare unei agriculturi de chirpici, va prezenta in alta lumina o justitie timorata?

Vrem sa intram in Uniunea Europeana cu zestrea noastra de traditii innobilate de cei care au fost si de cei care vor veni. Iar traditiile noastre nu au aroganta, ci numai demnitate.

Vrem sa ducem in Uniunea Europeana limba noastra, iar limba romana nu are aroganta, este si ramane o limba a demnitatii. Vrem sa intram in Uniunea Europeana cu istoria noastra, care nu este o istorie a arogantei, ci a demnitatii.

Poporul roman, care este, firesc, in randul popoarelor europene si vrea sa se integreze in structurile lor institutionale, nu este un popor arogant, ci demn.

Nu avem nevoie de aroganta nici pentru integrarea europeana, nici in guvernare si nici in viata noastra de zi cu zi. De demnitate avem nevoie.

Iar convingerea mea este ca multi dintre noi avem aceasta demnitate.