Asistenţa financiară externă

Comisia Europeană şi celelalte instituţii specializate din UE analizează cererile de asistenţă financiară din partea noilor state membre de la caz la caz. Această abordare nu este neapărat una rea, cu condiţia ca asistenţa oferită să fie corespunzătoare.

Dar este vizibil că bazele analitice ale pachetelor adoptate pentru Letonia şi Ungaria sunt precare. Reducerea dezechilibrelor mari, nesustenabile, este fundamental o decizie corectă. Dar felul în care se face acest lucru este extrem de important. Spre exemplu, deficitele externe este probabil să se diminueze vrând-nevrând în acest an, deoarece influxurile de capital străin se vor diminua în mod dramatic în noile state membre. Aici apare o problemă: trebuie ca, în asemenea condiţii, un deficit bugetar să fie micşorat drastic, în timp ce sectorul privat îşi restrânge activităţile puternic? O politică bugetară care se bazează pe reduceri masive de cheltuieli şi, adesea, pe creşterea de impozite, într-o perioadă în care sectorul privat îşi diminuează operaţiunile, ar înrăutăţi situaţia economică fără îndoială. S-ar intra, în mod inexorabil, într-o logică a cercurilor vicioase.

Dacă bugetele publice nu sunt de vină în principal pentru mărimea deficitelor de cont curent (externe), ele nu pot fi utilizate cu eficacitate in tentativa de reducere a dezechilibrelor externe? Să amintim aici că, de departe, grosul datoriei externe pe termen scurt al României este deţinut de sectorul privat. Să ne aducem aminte de criza asiatică de acum circa un deceniu. Atunci, programe de stabilizare promovate de FMI au mizat pe obţinerea de surplusuri bugetare, pentru diminuarea deficitelor externe, în condiţiile în care nu bugetele publice erau la originea datoriilor externe. Urmarea a fost că acele programe au prăbuşit activitatea economică. Nota bene: iar atunci economia internaţională nu era, în ansamblu, în recesiune.

Este corect să subliniem constrângerea valutară intensă sub care funcţionează noile state membre din UE care nu fac parte din zona euro – în condiţiile fugii capitalurilor, apetitului pentru risc cvasianulat şi când obligaţiuni pe termen scurt masive ajung la scadenţă. Prin urmare, este nevoie de politici bugetare prudente, care să ţină cont de imposibilitatea de a face emisiuni de obligaţiuni în condiţiile crizei internaţionale, ceea ce reclamă deficite bugetare sub control. Pe de altă parte, FMI şi alte instituţii financiare internaţionale trebuie să ţină cont de circumstanţele extraordinare, de declinul economic generalizat în lume, care pun serios sub semnul întrebării o politică de stabilizare axată pe diminuarea cu orice preţ a deficitului bugetar, care ar accentua dinamici negative în economie. Deja încasările bugetare pe primele două luni dau dreptate celor care au subliniat premise nerealiste în construcţia bugetului public din acest an ca şi şubrezenia ţintei de deficit de 2% din PIB. Iar impactul crizei internaţionale nu s-a simţit încă pe deplin. De la această realitate trebuie să pornim în gândirea unui program de asistenţă financiară externă, care să facă în aşa fel încât România să ajungă să absoarbă peste 2,5% din PIB fonduri structurale şi de coeziune; aceşti bani ar fi echivalentul stimulentului bugetar practicat în ţări ce fac parte din zona euro. Şi are temei guvernatorul Mugur Isărescu să precizeze că înţelept este ca programul să acopere cel puţin doi ani.

Totodată, politicile promovate de Comisia Europeană şi de FMI trebuie să identifice căi de descurajare a atacurilor speculative asupra monedelor noilor state membre.