Atingerea împăratului

Dimineţile mele „la cocoşi" încep cu un ceremonial monoton în căsuţa de la munte. Flacăra în lampă, mâna pe soba sleită, hainele reci, cizmele amorţite şi cafeaua sorbită iute fac parte invariabil din el: palide obligaţii trupeşti.

Faţă de ele, aşezarea aparatelor în rucsac, a briceagului la centură şi a lanternei în buzunar capătă dimensiunile unor gesturi de profesionist al aventurii, poate al riscului: pădurea va fi neagră, întunericul deplin, liniştea stri­vi­toare, nu se ştie... Lipsa unei arme de foc, firească în singurătăţi, vine cu farmecul ei contradictoriu: ferici­rea are uneori nevoie de incertitudini „periculoase".

O oboseală seacă se află în gesturi, fiindcă nopţile îmi sunt întotdeauna „albe", ucise de nerăbdare. Dar osteneala va trece. Gândurile, puţine, gravitează în jurul „locului bun". S-au scurs zeci de ani de când, urcând „la cocoşi", ştiu bine că nu am cum cunoaşte „locul bun". Cel puţin în prima dimineaţă. Eventual, îl pot bănui. Prefer totuşi să refuz hazardului vreun rol în alegerea acestei dintâi pânde. Clişeele rotitului din primăverile trecute şi o misterioasă inspiraţie de care mă cred în stare - deopotrivă, exprimentală ştiinţă de „iniţiat" - sunt elixirul cu care îmi adorm luciditatea . Eu nu mă joc. Eu ştiu... Greu, pulverizând liniştea, cocoşul a „căzut" în padină. Zborul fusese scurt, tăind pieziş aerul, cu as­pri­me de aripi vânjoase. La zece paşi, grăbit, şi-a în­ce­put dansul, revărsând strofe „tocate" unele dintr-al­te­le, ca dintr-un preaplin adunat în somn. Cu el acolo, noaptea îşi pierduse pu­te­rea: în jurul trupului de tă­ciu­ne ud, brusc, întune­ricul pălise. Imponderabilă, pa­sărea plutea în bezna dintre arbori, cu mişcări re­ţinute, încordate, de oficiant al unui ritual secret cu re­guli stricte. Aproape, totuşi de­parte pentru puterea „blitzului". Răbdare aşadar. Se va apropia poate şi atunci ...

Alt zbor a erupt îndărătul meu. Înfiorat, i-am simţit turbulenţa într-o verticală înfiptă la rădăcina cioatei mele. Cu un zdupăit înfundat, acolo amuţise ropotul aripilor. Ne despart trunchiul şi, pesemne, un pas, doi. Linişte. A tăcut şi cântăreţul cel harnic. Mi se hărniceşte însă inima. M-aş întoarce, cu greu rezist ispitei, ştiu că pot strica totul, dar ce fotografie: de la un metru, de sus în jos! Şi ocaziile se răzbună, e lege. Sunt sigur că, ras cu pământul, „războinicii" s-au zărit şi se studiază. Grav, nou-sositul dă glas. Toacă prelung, nerăbdător, şi „notele" par să se nască în lemnul de care mă rezem. Celălalt pare intimidat: cloncăne stins şi rar. „Al meu", hotărât, prăvăleşte alte „vorbe de ocară". Tocilează. E prea de tot: mă voi întoarce să-l văd.

Doar schiţez mişcarea fiindcă, o dată cu liniştea nouă, ca trecut în ireal, trebuie să cobor privirea. Bărbia mi-e în piept şi mâinile mi s-au ridicat fără vrere, parcă spre a face loc: umflat cât se poate, ţanţoş şi pus pe sfadă, cocoşul trece la o palmă de mine. Marginea cozii îmi atinge cizma şi, în scurtimea clipei - tavism curat! - vreau să-l prind. „ Se zbate şi-i stric penele!" - mă fulgeră gândul. Apoi mi-am amintit de aparatul atârnat la gât. Declanşez pe când îmi părăseşte adăpostul, iar în vizor trăieşte o clipă coada lui: un evantai negru, punctat cu alb. Adversarul s-a retras şi, rămas stăpân, cocoşul e „al meu". Se întoarce şi îmi pozează de la cinci paşi. Cetinile din prim-plan albesc sub „blitz", dar nu contează. Este! Dă roată, asigurându-şi frontierele împărăţiei, în vreme ce ochiul de foc, din când în când, îl luminează.

Ziua îşi strecoară printre arbori fumul incert. Cocoşul s-a oprit la douăzeci de paşi. Mă limpezesc: pe sub „pelerina" mea de cetină adversarii se văzuseră bine, iar norocul mă ajutase: fusesem exact pe linia dreaptă a turnirului. Sau, nu... ştiusem. Alesesem „locul bun".
De departe, mai declanşez o dată. Expunerea e lungă, imaginea mişcată, culorile pulverizează şi recompun pasărea. Şi un titlu-omagiu, trimiţând gândul la alte arte: „Impresie, cocoş de munte".