Aurul – ultimul bastion împotriva inflaţiei

Un studiu recent al Erste Bank ("Febra aurului nu s-a încheiat încă") - reluat de revista Săptămâna Financiară - susţine că politicile monetare expansioniste ale principalelor bănci centrale, manifestate prin tipărirea masivă de bani şi destinate finanţării uriaşelor deficite bugetare, ar putea face ca inflaţia să devină cea mai mare problemă a următorilor ani.

În consecinţă, până în 2020, aurul - principalul "scut" împotriva inflaţiei - ar putea fi cotat la un nivel de 2.300 dolari/uncie, de la circa 900 de dolari în prezent. "Potrivit calculelor oficiale de inflaţie ale Federal Reserve (Fed), maximul istoric ajustat la inflaţie al preţului aurului s-a situat la 2.300 dolari/uncie. Cu alte cuvinte, preţul aurului ar trebui să urce la acest nivel pentru a atinge echivalentul valorii reale a unciei de aur din 1980", precizează experţii Erste.

"Declinul puterii de cumpărare a dolarului american s-a accentuat în mod special după abolirea etalonului-aur. Dolarul şi-a pierdut 80% din valoarea din 1971 încoace. Pentru a cumpăra acelaşi coş de produse pentru care, în 1980, se plătea echivalentul unei uncii de aur, adică 850 de dolari, astăzi ar trebui cheltuiţi 2.300 de dolari", adaugă aceştia.

Dar întrebarea cea mai importantă este cum se face că, în prezent, inflaţia mondială cunoaşte tendinţe de scădere continuă, în pofida excedentului de bani. Oare această evoluţie nu invalidează raţionamentul analiştilor băncii austriece? Nu. Banii în exces nu provoacă deocamdată inflaţie, fiindcă sunt inactivi. Băncile, investitorii şi populaţia încă stau cu cash-ul în seifuri sau "la saltea" şi refuză să-l arunce în consum.

Numai că e o chestiune de timp până când încrederea va reveni şi atunci se va observa cum capacităţile de producţie nu fac faţă cererii înglobate în imensa masă bănească deţinută, ceea ce va aprinde preţurile.

Şi când îşi vor da seama că inflaţia îi loveşte în "raritatea" bunurilor pe care le posedă - respectiv banii -, indivizii şi companiile îşi vor îndrepta atenţia către active mai rare, care nu-şi pierd valoarea în timp şi nici nu pot fi multiplicate prin politici monetare discreţionare.

Vor achiziţiona aur, platină, argint, după care vor trece la petrol şi metale neferoase (cupru, nichel etc.). Iar când vor vedea că după "concurenţa" cash-ului a urmat cea a metalelor, băncile centrale vor sări din nou în apărarea banilor emişi de ele, cerând guvernelor să reglementeze drastic şi bursele de mărfuri, aşa cum au făcut-o cu pieţele financiare.

Nu asta este soluţia, ci acceptarea adevărului că de fapt nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Odată recunoscut acest adevăr, nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune, prin legarea banilor de activele în care piaţa are încredere. În urmă cu 100 de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur.

Acum, banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că această cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti.