Aventuri în tren

Dragă tată, de curând am făcut o călătorie dus-întors până la Iaşi cu trenul. Am luat un tren de noapte, ca să mă asigur că va fi răcoare şi ca să dorm. Spre marea mea mirare, deşi am stat chiar întinsă, luminile erau mici şi aveam în căşti muzica mea de adormit, nu am reuşit în lunga călătorie de opt ore să adorm nici măcar un minut! Bineînţeles că oboseala mi-a dat o stare de iritare şi nevoia frustrantă a unui răspuns la întrebarea: de ce nu am reuşit să adorm? Am identificat mai întâi un soi de grijă cu care deschideam ochii din cinci în cinci minute, ca şi cum mi-ar fi fost frică...

Dar bine, iubesc să călătoresc cu trenul. De ce îmi era frică?
Tu ştii, până când am terminat liceul (exceptând trei excursii şcolare), ne-am deplasat întotdeauna cu Dacia noastră 1300 de culoare roşie. Aşa se face că, atunci când am intrat la facultate în Iaşi, nu prea ştiam "tainele" mersului cu trenul. Călătoriile lunare cu trenul între Iaşi şi Bacău erau întotdeauna minunate (zona este foarte frumoasă, cu dealuri pictate parcă în atâtea culori, cu multe iazuri şi cu multe păşuni pe care pasc liniştiţi, frumoşi, cai...), dar, întotdeauna, prea scurte.

Într-o bună zi, în cel de-al doilea an de facultate, am pornit liniştită cu trenul spre Bucureşti. Era prima călătorie lungă cu trenul. Am plecat mai mulţi din Iaşi, însă m-am întors singură. Am ajuns, deci, singură, seara târziu, pe fugă, în Gara de Nord, şi... noroc! Gata de plecare era un tren mai dichisit (diferit de bineştiutele "personale" sau "accelerate"), pe care scria Chişinău sau Kiev... nu îmi amintesc. Am întrebat o controloare dacă trece prin Iaşi şi dacă îmi pot cumpăra bilet din tren. Controloarea, o femeie masivă şi scundă în acelaşi timp, mi-a spus cât face, ne-am înţeles şi apoi m-a condus într-un compartiment. În tot vagonul era întuneric, se pare că lumea dormea, iar în compartimentul cu pricina, în semi-întuneric, era un bărbat.

Când am intrat s-a ridicat, şi atunci l-am văzut, în toată splendoarea lui! Era un bărbat tânăr, să fi avut până în 30 de ani, avea părul tuns scurt, de o culoare pe care nu o puteam ghici, însă îi vedeam clar ochii: erau mici, alungiţi, puţin vicleni poate, sub arcade mari totuşi, căprui, scânteietori. Deşi era îmbrăcat lejer, cu un pulover maro pe gât şi raiaţi maro, îi puteai ghici masivitatea după osatura feţei şi a mâinilor şi după muşchii care se ghiceau pe sub pulover.

Ne-a poftit înăuntru şi m-a ajutat să-mi pun chitara deasupra. Vorbea româneşte cu accent moldovenesc (de peste Prut). Femeia ne-a privit pe amândoi şi a plecat. M-am aşezat la geam, mi-am pus rucsacul în aşa fel încât să-mi pun capul pe el şi să pot privi afară, încercând astfel să evit orice dialog. Inutil. Mai întâi m-a poftit să mănânc de la el; ba pizza, ba suc, banane, struguri... nici nu mai ştiu, căci spuneam "nu" la toate, fără să mă uit, ca să nu se vadă cât de flămândă sunt...

Apoi a început să facă conversaţie; spunea că e student la Bucureşti şi că se ducea acasă, ca să rezolve nişte afaceri de familie; am invocat oboseala şi nevoia de a mă odihni puţin. A scos imediat de sus un cearşaf şi mi-a spus că pot dormi liniştită: aici e "la cuşetă". Astfel, m-am acoperit aşa, îmbrăcată cum eram, cu acel cearşaf şi am închis ochii, străduindu-mă să rămân trează. Nu ştiu când am adormit... Ştiu doar că m-am trezit cuprinsă de acele braţe străine şi de acel corp imens şi am ţipat. Am sărit în picioare, speriată grozav şi am ţipat. Apoi, el a vorbit cu mine, m-a ascultat şi s-a aşezat înapoi la locul lui. Restul drumului a fost chiar plăcut; am stat la poveşti şi am făcut glume. Spre dimineaţă, când a venit controloarea, am observat că uşa de la compartiment fusese încuiată şi că nu se auzea nimic din afara ei...

Am ajuns teafără şi nevătămată la Iaşi, însă... tot nu pot dormi când călătoresc singură cu trenul...