Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un top publicat recent de o mare bancă din vârful lumii financiare, Credit Suisse, ne-a şocat. Topul surprinde mişcarea – în sus sau în jos – pe întreaga planetă, a averilor tuturor populaţiilor din iulie 2011 până în iunie 2012. Averea fiecărei populaţii, evaluată în bani, reprezintă suma avuţiilor tuturor membrilor ei, minus datoriile. Unele populaţii au adăugat: americanii, japonezii, chiar şi columbienii. Cele mai multe au pierdut. Analiştii de la Credit Suisse au calculat că, sub povara crizei actuale, cele mai mari pierderi din averile populaţiilor s-au înregistrat în România (36 la sută) urmată de Ungaria (25 la sută), de Grecia, Franţa, Irlanda, Suedia, Italia etc.
Mişcarea în jos nu se va opri niciodată de la sine. Nicăieri în lume. În ce ne priveşte, atât timp cât investiţiile în fabrici sunt încă timide, performanţele cresc încet, se risipesc resurse iar milioane de români continuă să-şi facă un stil de viaţă din supravieţuirea de azi pe mâine, mulţi trăind numai din ajutoare sociale, schimbări importante n-au cum să intervină. Şi nici mai multă bunăstare nu vom avea. Ori va fi grăbită restructurarea, care să aducă mai multă ofertă de bunuri şi de servicii performante, mai multe locuri de muncă şi venituri mai mari, ori vom continua să pierdem substanţă din averea ţării. Alternativă nu avem.
Care ne sunt şansele? România, cu o populaţie relativ numeroasă, chiar dacă în scădere, are o piaţă internă medie. A şaptea din Uniunea Europeană. Neşansa este însă că, în cea mai mare parte, consumatorii de pe această piaţă nu sunt obişnuiţi să se raporteze nici la mişcarea PIB-ului, nici la rata deficitului extern, nici la stabilitatea pieţei monetare şi a pieţei valutare, pentru a participa activ la procesul de corecţii şi de rectificări. Deşi, în bună măsură, felul în care trăiesc ei depinde până la detaliu de aceşti indicatori.
În ciuda importanţei datelor statistice care scot în evidenţă fapte şi întâmplări ce compun mişcări de anvergură, consum, producţie, stocuri, venituri, pe consumatorul de rând acestea nu-l impresionează. În piaţă, el se uită cu mare atenţie la preţurile de toamnă. Pentru că, iată, în loc să ne confruntăm numai cu un singur tip de inflaţie, cea determinată de mişcarea economiei reale, suportăm cu deosebire o inflaţie corectivă şi emoţională. Problemă grea. Dar o problemă şi mai grea e legată de conţinutul preponderent cantitativ al acestor indicatori.
E nevoie de corelări accentuate cu mulţi alţi indicatori pentru a ajunge la detalii calitative. Indicatorii statistici arată medii. Inclusiv reducerea averii populaţiei cu 36 la sută este o medie. La care se impune să adăugăm că multe pierderi din valoarea averii sunt determinate de scăderi substanţiale ale preţurilor la case, terenuri, automobile sau titluri la bursă. Dar dincolo de medii şi de motivul călduţ al scăderii valorii nominale a activelor ne confruntăm cu adevăruri grele despre felul în care trăiesc oamenii. O sinteză o găsim în balanţa muncă-bani. Trei obiective sunt legate direct de această balanţă: 1) valorificarea raţională a resurselor; 2) organizarea mai bună a producţiei de bunuri şi de servicii; 3) raportul austeritate bugetară – creştere economică. Cum să fie echilibrată însă această balanţă dacă întreprinderile cheltuiesc mult, consumă mult, cifrele de afaceri sunt mici, din această combinaţie neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată mică?
