Băgăciosul

Un american de rand a primit ma­re­le premiu al unui prestigios concurs anual pentru profesionistii fo­tografiei cu un set de 79 de ima­gini de amator, realizate cu un aparat ieftin si neperformant. S-a pozat, an de an, in aceeasi zi din mai impreuna cu fiul sau, amandoi goi pusca, pana ce a plecat dintre vii. Efectul seriei, cu transformarile aduse de trecerea timpului in anatomia celor doi, nu suporta raportare la nimic asemanator si il urmareste pe cel care are ocazia s-o vada de la un cap la celalalt, cu toate reflexele unei obsesii. Publicul vede timpul intr-un sirag de consecinte ce nu comporta nici co­mentarii, nici interpretari perso­nale. Anii care trec sunt cei dez­bra­cati pana la piele, nu oamenii. Pre­miul a cinstit nu maiestria, ci un gen de incredere intr-o idee, care echivaleaza cu un con­vin­gator demers filozofic.

Vorbim prea des si fara control despre munca si rolul ei in formarea mintii, incat am ajuns sa ignoram conditionarile prin care se defineste munca si se de­o­se­bes­te de truda sclavului, a ocnasului si a insului analfabet si bicisnic. Te­na­citatea si orientarea sunt doua din aceste conditionari, care scot din ecuatie prioritatea tra­di­ti­o­nala a efortului. Iar daca sta­ru­in­ta e dublata si de un suport in­telectual sesizabil, nu mai e nevoie decat de rabdare, adica de timp. Ce expunea americanul era mun­ca. Cunosc si la noi un caz de te­na­ci­tate, care, prin recolta de ima­gini rezultata in douazeci de ani de is­te­time foarte strict directionata, a dus la o inseriere care te pune pe ganduri. Un cetatean, de rand si el, a reusit sa ajunga in ne­nu­ma­ra­te ocazii in preajma pre­se­din­ti­lor, iar sotia sa, aflata si ea in apropiere, l-a fotografiat in ipos­ta­ze ce par sa-l arate drept unul din intimii acestora. A jucat rolul omului care are dialog curent cu pre­se­dintii. Din potopul de ima­gini, de asta data folosind un aparat profesionist, a selectat acele secvente ambigui, dar care una dupa alta pot proba orice. Chiar si o relatie mai mult decat pri­e­te­neas­­ca cu mai marii tarii. Adunate intr-un albun, fotografiile conduc la prezumtia ca in toate situatiile in care au fost prezenti presedintii, al doilea om in stat si personaj cu ade­varat important a fost bagaciosul.

Bagaciosul nu e un ins, e o prac­tica sociala, care isi naste clasa. Noi n-am avut-o inainte de 1989, mai bine zis, culoarele so­ci­a­le pe care ar fi putut sa le atace ba­ga­cio­sii din nastere erau stramte, pu­tine si toate ocupate. Nici astazi nu-s mult mai multe, insa bagaciosul si-l poate construi pe al sau, fara primejdia concurentei.