Bălăceanu-Stolnici, boierul

La Conacul Bellu din Urlati, randuit pe un deal deasupra orasului, cateva doamne care gospodaresc muzeele Prahovei, licentiate in vechime si protectoare ale tezaurelor trecutului, au statornicit un obicei: invita periodic somitati. Le aleg dintre cele care au ramas contemporane vechimii. Pe doamne le cheama Gabriela Nicolau, gazda zambitoare care-l inlocuieste pe vechiul proprietar si Lia Maria Voicu, mai marele muzeelor burdusite de istorie de pe Valea Cricovului Sarat si de pe alte vai prahovene. Ultimul invitat a fost Constantin Balaceanu-Stolnici, carturar care aduce dupa el, extragandu-le din legenda sau anecdota, splendide boieroaice ale Bucurestilor din vremea lui Cuza, barbati galanti cu inrudiri la Petersburg, veri parizieni si nepoate din casele regesti balcanice, cofetari de lux si librari care au zidit inalti pereti de carti intr-o lume care mai pastra cusurul lecturii. Boier Balaceanu-Stolnici, tras de odgonul tare si sanatos al vietii spre 90 de ani, a vorbit calm, asezat, sfatos, cu stiinta rara de a strecura anecdota atunci si acolo unde e nevoie, cand auditoriul, vrajit de poveste, evadeaza in reverii prin ferestrele conacului si-i greu sa-l mai afli pierdut in Crama Brancoveneasca sau culcusit in frunzisul umbros al stejarilor din preajma. Profesorul de antropogeneza si geneza culturii, umblat prin toate conferintele lumii, stie sa te cheme indarat si sa te oblige la un exercitiu intelectual rar. Tema sa a fost, de asta data, Calea Victoriei. Cea veche, cea a Bucurestilor de acum un veac si de acum mai multe veacuri. A chemat, din minunea unui laptop, cu care academicianul s-a acomodat fara complexe, poze ale caselor care au facut farmecul parizian al Caii Victoriei si le-a proiectat pe un perete. Pe peretele acela am vazut nu doar fatade, ci printi, boieroaice, conti, generali, toti insufletiti in casele lor care, cu cateva exceptii, nu mai sunt. Unde esti, fermecator si misterios Bucuresti de altadata, cu fasonul tau si cu duelurile tale cavaleresti? Boierul Balaceanu-Stolnici parea a fi locuit in fiecare casa, vorbea, cu noi de fata, cu locatari care nu mai sunt, alinta un unchi, deschidea o sufragerie unde-l intampina o matusa, maritata cu un conte si despartita de un comandant de ostire. Aici a trait... si arata o casa mare, la bulevard, prin fata careia treceau trasuri care transportau palarii largi de cucoane si jobenuri. Toate acestea, l-am intrebat pe carturarul care parea contemporan cu Cuza si conviv al Vacarestilor si Cantacuzinilor, vor deveni o carte? Da. O carte despre Calea Victoriei, coloana vertebrala de spirit, arhitectura si, nu la urma de tot, aventura, a Capitalei. Capsa? O, Dumnezeule! si cate ar mai fi de zis aici si cate ar mai fi de povestit dintr-un Bucuresti care, privit indarat, nu se mai ispraveste niciodata, sinonim cu eternitatea si adancimea unei culturi care nu are inceput si, sper, nici sfarsit. Neintamplandu-se in Bucuresti, evocarea Capitalei se poate petrece, gratie unei minunate initiative, la Urlati.