Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La începutul lunii aprilie mi s-a întâmplat ceva ciudat: am fost invitat la Palermo pentru o manifestare teatrală, iar hotelul în care am fost cazat se afla vis-à-vis de casa în care a murit Bălcescu. Nu mai fusesem niciodată la Parlermo, dar îmi propusesem să caut această casă. Ştiam că pe faţada ei fusese pusă o placă memorială evocând numele revoluţionarului român şi destinul său trist în oraşul Palermo. Dar nu mă aşteptam să cobor din taxi şi să dau cu ochii de această placă. Practic, am dat cu ochii de numele lui Bălcescu chiar în clipa în care deschideam portiera şi puneam piciorul pe asfaltul palermitan.
Dintotdeauna numele oraşului Palermo a fost legat, în mintea mea, de Bălcescu. Ca orice elev citisem şi eu monografia dedicată de Bălcescu lui Mihai Viteazu. Ca orice elev aveam în minte chipul său din manualele şcolare: emanau din această fotografie unică o figură cristică, o expresie tristă şi melancolică, o frunte înaltă şi nişte ochi sumbri, un aer de romantism revoluţionar şi de presimţiri nu tocmai optimiste.
Nu ştiu de ce, dar Bălcescu m-a urmărit întotdeauna prin destinul său de intelectual blestemat. În mintea mea l-am aşezat alături de alte figuri fără noroc ale secolului al XIX-lea, alături de toţi acei artişti cu aripi frânte care au trăit puţin, au visat mult şi au murit în mizerie. Mă impresionaseră, la ora la care citeam frânturi din viaţa lui Bălcescu, toate peregrinările sale prin Europa, încercările sale de a-i uni, la Paris, pe revoluţionarii români dezbinaţi, încercarea sa de a se reîntoarce pe pământ românesc în vara anului 1852 şi refuzul autorităţilor de atunci de a-l lăsa să se întoarcă din exil. Iar moartea sa, decepţionat şi ros de boală, la Palermo, i-a creat o aură de damnat cum n-a mai avut nici un alt intelectual şi scriitor român din epocă.
Pe Bălcescu l-am purtat deci în imaginarul meu, încă din anii când eram elev, ca pe un prieten care mă fascina, ca pe un personaj complex, ca pe un erou tragic. Nu m-am gândit la el tot timpul, dar nici nu l-am uitat niciodată. Iar ori de câte ori auzeam vorbindu-se despre Palermo sau îmi cădeau privirile pe numele acestui oraş, el rima imediat cu numele Bălcescu. Iată de ce în momentul când am coborât din taxi la Palermo în faţa casei în care s-a stins paşoptistul român am resimţit o profundă emoţie.
Emoţia mi-a fost amplificată şi de textul în italiană gravat pe placa de marmoră. Limba italiană este atât de muzicală şi în acelaşi timp atât de melodramatică uneori încât informaţiile sumare oferite acolo căpătau un ecou suplimentar: IN QVESTA CASA MORI IN ESILIO SOLO E SCONOSCIUTO IL 29 NOVEMBRE 1952 NICOLA BALCESCV INSIGNE STORICO E FERVIDO PATRIOTTA, COMBATTENTE PER IL RESVEGLIO DELLA ROMANIA MODERNA.
La ora la care Bălcescu murea, pe Via Butera, într-una din încăperile acelei clădiri, aceasta găzduia un hotel, probabil extrem de ieftin, şi se numea Trinacria. Acum clădirea părea pustie, ca şi cum hotelul s-ar fi mutat în faţă, într-un imobil total renovat. Cele patru stele ale Hotelului Porta Felice par aproape agresive în dialog cu aspectul încă ponosit, foarte palermitan de altfel, al casei în care a murit Bălcescu.
Surpriza mea în legătură cu această casă a fost însă şi mai mare când am dat cu ochii, pe faţada ei, de data aceasta în stânga porţii centrale, de o a doua placă încărcată de conotaţii comemorative. Această a doua placă îi este dedicată unui alt erou şi revoluţionar romantic al secolului al XIX-lea, de numele căruia se leagă unificarea Italiei, şi anume lui Giuseppe Garibaldi. Respectiva inscripţie ne infomează că din acel loc, din acea casă, a declanşat Garibaldi, pe data de 31 iulie 1863, lansând lozinca „Roma sau moartea!”, mişcarea destinată să ducă la unificarea Italiei.
Citește pe Antena3.ro
Fără îndoială, acest imobil din Palermo găzduieşte în el nu numai stafiile şi spiritul unor foşti revoluţionari, ci şi ecoul unor energii care urmau să remodeleze întregul secol ulterior. M-am plimbat în cartierul respectiv, plin de biserici şi de palate, unele aflate într-o stare jalnică, altele pe cale de a fi renovate. Via Butera este practic la doi paşi de vechiul port şi de ţărmul mării. Mi l-am imaginat pe Bălcescu alegând acel hotel unde urma să moară nu numai pentru că era, probabil ieftin şi locuit şi de alţi damnaţi ai soartei, ci şi pentru că se afla aproape de mare. Ori, apropierea de mare îl ajuta cu siguranţă să viseze, să navigheze ceva mai uşor cu gândul spre casă.
